Un critic afirma că fiecare operă este într-un fel sau altul o autobiografie, chiar dacă măștile scriitorului se pot schimba. Pentru
Rezervă la start, planul autobiografic se ramifică în două direcții: una care își trage seva din anii când regizorul practica pentatlonul iar alta, de dată mai recente, începută odată cu filmul de Institut,
Aur, ca un nasture pe piept, și continuată, în 1985, Cu documentarul artistic
Recorduri, lauri, amintiri.
De la bun început datele conflictului sunt clare și clarificate: nu există nici un dubiu, nici o urmă de escamotare. Antrenorul principal al lotului de pentatlon modern masculin, Tomescu are o tenacitate demne de invidiat, nu se cruța dar nici nu-i cruță pe cei patru (care, în final, vor rămâne trei) aspiranți la aurul medaliei olimpice, dar are și apucături mefistofelice (grație unei lunete îi urmărește în permanență pe sportivi și „le cade în spate” când li-e lumea mai dragă).
Scuza veșnic valabilă: performanța, treapta cea mai înaltă a podiumului.
„N-am referințe prea bune despre dumneata, Bunescule!” îl întâmpină în loc de bine ai venit, intransigentul antrenor, cel care nu-și calcă principiile „nici mort” și se conduce după deviza „fierul devine oțel numai daca-I călești”, pe Simion, tânăra rezervă trimisă să înlocuiască la lot un proaspăt eliminat. Numai că tânărul Simi este ceea ce se cheamă un câștigător. Are stola de învingător. Ambiție. Magnet. Ironie și putere de autodepășire. E compus dintr-un aliaj special. Are forță. Ce mai încoace și încolo, el nu se sfiește să-I înfrunte pe zbirul cuibărit în sufletul antrenorului, nu se sperie nici de morga, nici de ifosele, nici de brutalitatea mascată sub autoritatea vârstei întruchipate de „bătrânul” Noli, co-echipierul care aparent — și viața va arăta de ce aparent — este cel mai direct vizat să fie detronat și înlocuit de Simi. Rezerva se încăpățânează să demonstreze că se poate. Antrenorul îi simte „stofa”, dar se încăpățânează să demonstreze, să-și demonstreze că rezervă nu e bună de nimic. Cele două încăpățânări se ciocnesc și la propriu, suferă întreg lotul pedepsit să alerge pe ploaie, să trage la rame și vârșe, să execute un număr dublu, triplu, de flotări etc. etc. De câteva ori, pe parcursul filmului, spectatorul se întreabă — puțin înfricoșat — dacă nu cumva adevărul vieții de sportiv a fost puțin denaturat. Încercat cu bună știință de prea severul antrenor cu mai multe griuri decât are în realitate. Se întreabă și nu-și răspunde nici afirmativ, nici negativ. Pentru că, mereu ideea extrem de generoasă a efortului susținut care conduce sigur spre reușită se plasează cu insistență în prim plan, plan detaliu, în toate planurile. Atunci când ea (ideea) a sufocat deja acțiunea, regizorul apelează la momente de respiro și în
story își fac apariția: un maseur simpatic, supraponderal, speriat și împăciuitorist (foarte exact în rol tânărul actor Tudorel Filomon care nu-și exploatează fizicul rubicond pentru a stoarce zâmbete, ci își clădește, pas cu pas, un personaj firesc), doi antrenori secunzi, pentru scrimă și călărie, foarte șterși și foarte oarecare, nedepunând nici un efort se treacă din plan doi, trei, în alt plan, „o ghidă”, de profesie studentă la seral, care, de fapt, a venit pe litoral, unde sunt băieții în cantonament, să se împace cu năbădăiosul Simion, care etc. etc. Prilej potrivit pentru câteva secvențe destinse, o seară disco, plimbări sub clar de lume, dulci îmbrățișări și mici înțepături pentru ce, de când lumea, qui s'aiment se taquinent etc. etc.
Lăsând gluma la o parte și revenind la conflictul filmului, vom descifra apetența cineastului
Anghel Mora pentru o stare de înfruntare permanente. Micul univers al celor patru sportivi plus antrenorii, doctorul și maseurul este zguduit de furtuni care amenință să se transforme în tornade. Simion face nota aparte (să nu zicem discordantă), nu joacă seara, după stingere, nu merge la discotecă, nu rabdă glume nesărate. Într-un cuvânt e un căpățânos. Un dur (antrenorul), un căpățânos (rezerva), un bătăios (Noli) și un zurbagiu vesel (Telu, zis Meserie), o fătă frumoasă, modernă și foarte îndrăgostită. Și peste toți și peste toate, o chinuitoare întrebare „Cât de mare este ambiția unei rezerve de a deveni titulară?”
„Nu fă pe aurul!” reproșează amărâtă fata. „Nu fac” răspunde el, bățos. „Sunt”. Am pe cineva care mă fortifică de trei săptămâni”. Râd amândoi, destinși, tineri, sănătoși și fericiți. Încet, încet, parcă rima nu mai sună exact. Bătrânul antrenor înghite pastile, are din ce în ce mai des un aer obosit, peste gesturile lui iuți, peste privirea străpungătoare și bărbia reprezintă ferm înainte se așază o nervozitate, o nerăbdare teribilă. Să fie oare timpul care scurtează cu fiecare zi distanța dintre ei și marea, dorita, așteptata competiție ? Să fie greu de suportat ideea că un tinerel, un puști zvăpăiat, poate răsturna un întreg eșafodaj de păreri bine sudate? Ca întotdeauna, sau ca niciodată, adevărul stă ascuns în inima antrenorului, inimă puțin prea obosită, puțin prea bolnavă ca să mai reziste, ca să mai îndure bucuria, emoția, succesul. Și atunci, în acel moment când videoclipul înregistrează un ultim zvâcnet al inimii exigentului antrenor, se sfarmă țăndări gândul ca
Rezervă Ia start construit egal, animat intens de un montaj fără cusur (autoare,
Melania Oproiu), filmat atent și cu aplicație, trenând când recapitulează, ar fi un film al întâlnirilor obișnuite, previzibile „ca în filme” și mai puțin „ca în viață”.
Să ne oprim puțin la imagine. Marea Neagră, litoralul cu modernele ambianțe bine-cunoscute i-au oferit operatorului Marian Stanciu ocazia de a le descoperi o expresivitate inedită. Tânărul cineast a probat un simț exact al mișcării, al unghiulației, o eleganță lipsită de ostentație. Există în aceste cadre — filmate în exterior sau în interior — o notă de aleasa vivacitate dând măsura plierii imaginii pe intenția regizorală. Imaginea și montajul, două calități evidente ale unui film plin de nerv susținut cu inteligență emotivă și de muzică lui
Adrian Enescu.
Până în acest moment n-am amintit nici o clipă ca regizorul este un debutant. Un debutant aspirant Ia cea mai tentantă formulă: filmul de autor. Co-scenarist alături de colegul de generație și breaslă
Șerban Marinescu,
Anghel Mora debutează cu un film interesant, ambițios, solicitând, nu peste așteptări, o distribuție din care fac parte.
Mihail Stan — corespunzând exact cu toate datele exterioare ale antrenorului de pentatlon modern, reușind mai puțin exact datele interioare ale personajului;
George Alexandru un actor cu veleități de june prim găsind calea spre jocul firesc, epurat de gesturi inutile:
Bogdan Stanoevici, un nume bine individualizat în pleiada de actori tineri al căror talent propulsat în atenția publicului în ultimii ani, făcând dovada în filmul de față că poate susține cu o șăgalnică detașare, un rol nuanțat, bine adaptat pentru un tânăr de vârsta lui. Datorita lui, personajul lui Telu capătă pondere, devine magnetic. Prestația lui actoriceasca îndepărtează impresia de jurnal sportiv, impresie care uneori se strecoară perfid.
Tania Filip, interpretează rolul Ioanei. Am regretat că scenariul nu e păstrat pentru relația ei de iubire cu Simion decât inconsistența petei de culoare pentru că, dacă cei doi ar fi comunicat mai puțin școlărește, cu biletele, floricele și bosumflări, el, sportivul de excepție ar fi trimis spre noi nu doar acerbă încrâncenare a performerului, ci și imaginea deplină a unui tânăr bogat sufletește. Regizorul a intuit transparența relației și „I-a completat” pe Simi cu câteva date serioase: gustul pentru poezie și proză de bună calitate, dorința de a nu renunța la concursul de admitere. Un sportiv recitând versurile lui Nichita Stănescu, versuri pe care le așază în față ca un scut al voinței. „Această mare e acoperită de adolescenți care învață mersul pe valuri în picioare”...
