Haiducii postbelici în variantă cinematografică au apărut pe ecrane cu mai mult de un sfert de secol în urmă. Azi, unul din veteranii echipei de scenariști dirijate de Eugen Barbu — Mihai Opriș, recidivează alături de Vasile Chiriță, însăilând întâmplări mai mult sau mai puțin credibile, cu recuzita de rigoare a unui gen care ar fi captivant, dacă ar fi bine realizat. Viol, sinucidere, asasinat, jafuri și răzbunări se succed în ritm alert, pe fondul unei convenționale povești de dragoste. Insistența pe care o arată atât echipa de scenariști, cât și regizorul pe ideea de trădare din gelozie scade simțitor tonusul filmului. De altfel, repetiția maschează sărăcia substanței dramatice înlocuite cu spectacoluI gratuit, în care relevanță au doar performanțele cascadorilor antrenați, probabil de unul din personajele secundare, de altfel, cel mai izbutit, datorită umorului cu care este conceput rolul, mutul, interpretat de Szoby Cseh.
Salvarea in extremis a personalului central, happy end-ul de rigoare, pentru a lăsa posibilitatea prolificei echipe de scenariști să mai brodeze, și în viitor, asemenea aventuri cu „pistoale si hangere”, soluțiile faciIe și nu o dată neverosimile — descoperirea trădării „intelectualului” scriitor de slove adus din Ardeal, unde era țintuit de o ghiulea(?) — materializează diletantismul scriiturii filmice, ornate, când și când, de imagini de carte poștală, turistice.
Dincolo de locurile comune exprimate în concepția decorurilor și a costumelor (paradă nejustificată de artizanat pentru export), iluminația artificială a interioarelor, montajul elementar, situarea defectuoasă în cadru a personajeler, intrările lor asemănătoare celor din scenele de teatru contribuie laolaltă la registrul de naivitate al peliculei.
Nici unul dintre actori nu convinge prin trăirea rolurilor încredințate, excepție făcând într-un rol de mică întindere Olga Tudorache și, cum se întâmplă adesea în filmele prea convenționale, personajul „negativ” — interpretat cu forță și rigoare de Papil Panduru, actor pe nedrept cantonat în hotarele rolurilor episodice.
Restaurația genului „haiducesc”, după interminabila serie a lui Dinu Cocea, și după posterioara serie a lui Mărgelatu (tip de haiduc urban pașoptist, care a făcut furori prin stilul de degustare a semințelor) atestă o evidentă anchilozare a inspirației în domeniul dramaturgiei de film, ce poate servi cel mult la o îmbunătățire a balanței de plăți cu țările lumii a treia (cinematografice, bineînțeles).
Așa cum nici antecesorii acestui titlu n-au rezolvat importantele probleme de viață culturală, nici Doi haiduci și-o crâșmăriță nu aspiră la zone elevate mulțumindu-se cu „calitățile” unui produs de serie, ce nu depășește limitele banalului, decât probabil în nereușita încercare de a aglomera violențele și a le pigmenta cu porția streap-tease-ului de rigoare.
Desfășurate în ritm lent de slow fox, semnat de Adrian Enescu, aventurile noilor haiduci care ne vor popula ecranele nu produc nici o autentică revelație artistică.