​Reporteri, dar mai ales eseiști

     Secțiunea: documentar artistic
     30 de documentare oferite Cupei '82. Do­cumentare „pure” cu diferite — cum să le spun? — subgenuri, specii sau tipuri, câte doua-trei mostre din fiecare.
Cel mai interesant reprezentat a fost eseul. Eseul social psihologic cât şi cel monografic artistic. Reflecție asupra unei realităţi ime­diate sau asupra uneia artistice, transfigurate. Din prima categorie Seraliștii lui Copel Moscu s-au impus pe primul loc, urmat la o oarecare distanță de alt debut semnificativ, cel al lui Adrian Sîrbu cu Aflați despre mine că sunt bine sănătos. La capitolul eseu critic (ori monografie artistică) două incursiuni în universul picturii reţin atenția prin inventivita­tea dialogului imagine-comentariu (pictorul însuşi): Autoportret în timp (Dan Hatmanu) regizat de Mirel Ilieşiu şi Grădini suspendate și himere — prospectare laborioasă şi com­petenţă a originalei viziuni picturale a lui lon Gheorghiu (regia: David Reu, comentariul: Dan Hăulica). Filmul etnografic a fost frumos reprezentat de Liliana Petringenaru cu Obiceiuri de larnă.
     Reportajul şi-a recâştigat anul acesta locul meritat în cadrul producţiei Sahiei, printr-o spirituală creionare de situații, tipuri, limbaj (Mireasa de Mirel Ilieșiu - transportul unui stator uriaş de-a lungul țării, într-o pasio­nantă cursa cu obstacole) şi printr-o altă odi­see, de data aceasta spațială şi anume Opt zile în cosmos (însoţită de dialogul cosmo­nautului Dumitru Prunariu cu reporterul loan Grigorescu, regia David Reu). Reportaj poli­tic sau film-placat (în sensul bun al cuvântu­lui) s-ar putea considera şi Cancer? de lon Moscu — o ingenioasa formulă publicistică: montarea comentariului unui medic despre proliferarea rapidă a celulelor purtătoare de moarte, pe imaginile cursei coşmareşti a înarmărilor primejduind viața planetei. Un sat transilvan care-şi pierde treptat tradiţia construirii şurilor — specialitatea şi mândria crescătorilor de vite din Şura Mare — este spațiul prospecţiei lui Titus Mesaros în filmul Şurile. O mare autenticitate şi poezie aduce portre­tul realizat de Elefterie Voiculescu: De ce să fi părăsit pământul? Să gaseşti un asemenea erou de baladă moderna retransmiţi farmecul, impunând un mesaj de profundă actualitate, este, desigur, o ispravă de bun reporter-scriitor. Doar că la capitolul publi­cisticii în imagini cele mai multe documen­tare vizionate în acest an au fost, din păcate, deficitare ca interes stârnit. Nu subiectul ci perspectiva asupra lui sunt de reproşat mul­tora din aceste imagini idilice, caleidoscopice ce vădesc o tendinţă îngrijorătoare manifes­tată la unii regizori, chiar dintre cei cu filmo­grafii ambiţioase (şi câteodată chiar la tineri ce-ar trebui măcar din pornire să fie mai am­biţioşi). Să revenim însă la ambiţioşii acestui an:
     În cel mai bun stil direct, un ciné-vérité fără ostentaţie s-a dovedit a fi Seraliștii, laureatul festivalului de la Costineşti. Un stil propriu, un vérité ce se referă poate nu atât la formulă cât la adâncimea portretelor aduse în prim-plan. Tineri muncitori alergând între mină şi cursurile serale („abia am timp să mă schimb”) înfulecă pe apucate, iar seara la cursuri: „conjugați verbul sommeillerr”, „Je ne sommeille pas" se trezeşte unul protestând. După o zi grea de abataj, noaptea rătăcesc cu mintea printre galaxii şi sisteme. Nu-i uşor. E compensator. Noaptea visează marea ca pe ceva sublim — chiar dacă mult dorita întâlnire se va produce sub un cer de gheaţă plumburiu; dimineața coboară în abataj înso­țiți de o amintire divină. „Celesta Aida”... Pro­fesorul aminteşte la curs ca nimic nu se pierde în natură. „După”, minerul se transformă în minereu, ciclul continuă, străbaţi doar alte abataje, alte galaxii. Puternic, adevărat, tandru, zguduitor. Cineast de mare vână acest tânăr regizor atât de impetuos afirmat.
     Din aceeaşi familie spirituală e şi Adrian Sîrbu impus cu filmul Aflați despre mine... - tot în registrul dramatic-amar, dar cu o mai pronunţată tendinţă a discursului satiric. Fo­tografii de bâlci trucate doar că în loc de cămila clasică, lasso-ul şi costume de cowboy, iar la mijloc, a la minute, un suflet speriat ce caută evadarea din comuna natală spre cen­trul tuturor tentațiilor. Într-o masă de citadini grăbiţi, tânarul proaspăt sosit caută să-şi gă­sească un suflet pereche. Căminele organi­zează seri distractive. Pe o horă stacatto, ei se încăpăţânează să danseze rock. Îşi caută cu disperare perechea. Unii schimbă des, n-o pot găsi. Alţii sunt mai norocoşi. „Simțeam că el mă respectă, nu m-a sărutat de prima oară. Mă ocrotea. Avea intenţii serioase. Ne-am cu­nunat." Fericiţii îşi iau zborul din cămi­nul-tranzit spre căminul lor. Tandreţe şi iro­nie. Spontaneitate şi elaborare: atmosfera de cămin — casă de trecere, fotografia celui ce se pozează într-un frac închiriat ca să poată trimite acasă clasicul „aflaţi despre mine că sunt bine, sănătos". Dansul de sâmbătă seara. Şi multe alte secvenţe de acest gen vădesc talentul tânărului profesionist.
     La polul opus tendinţei realiste a acestor două filme şi altor câteva amintite s-au aflat acele pelicule-incursiuni dulcege, fie în culo­rile Bărăganului, fie în peisajul citadin al Galațiului. Desigur, nu sunt numai ele în situație critică, păcatul sau întoarcerea la un păcat mai vechi al filmului documentar este mai răspândit — (din păcate!). Dar până şi faptul că există o asemenea tensiune între cele două tendinţe dovedeşte că organismul artis­tic e viu, se luptă cu inerţia, şablonul, rutina. O biruie din când în când şi depinde de crea­torii înşişi să o biruie mai des.