REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Remake cu executare


     În scurta intervenţie care a precedat proiecţia de la sala Union a filmului Condamnat la viaţă, actorul Nicodim Ungureanu a atras atenţia asupra faptului că, deşi s-a mai întâmplat ca actori români să joace în producţii străine, uneori cu rezultate notabile, aceasta este pentru prima dată când se întâmplă contrariul: actori internaţionali de calibru apar într-o peliculă românească destinată marelui public. Un moment, aşadar, cu greutate în istoria filmului românesc, dar a cărui însemnatate trebuie să recunosc că a trecut pe lângă mine. Aceasta cea mai scumpă producţie românească din toate timpurile e memorabilă, ce-i drept, dar e memorabilă prin incoerenţă, în timp ce Keitel şi Depardieu pun la fel de mult suflet şi imaginaţie în rolurile pe care le interpretează ca un şcolar deloc înzestrat (un fool, cum s-ar zice), cufundat în actul nobil al scrierii după dictare.
     Acţiunea se petrece într-un sat din Transilvania, aflăm din materialele de promovare ale filmului. De ce Transilvania, nu am reuşit deocamdată să îmi dau seama. Cei mai mulţi dintre spectatori nu vor întâlni dificultăţi în a identifica turnurile şi pieţele Sighişoarei în satul transilvănean al lui Dreyer; altminteri, o localizare propriu-zisă a acţiunii nu există, şi, ca să ne fie cât se poate de clar, sicriul care i se pregăteşte lui Ipu e învelit în steagul unui stat imaginar. Drept urmare, ştim că povestea s-a filmat în Transilvania, dar acţiunea s-ar fi putut petrece oriunde altundeva, ceea ce nu e deloc totuna cu a zice că filmul capătă, prin aceasta, valenţe universale.
     Continuă Ungureanu: între filmul lui Dreyer şi originalul din 1972 nu există nici cea mai mică legătură. Nu, e o pură întâmplare că Ipu şi prietenul său se joaca de-a războaiele napoleoniene şi într-un film, şi în celălalt, că acesta din urmă e cel care îl descoperă pe soldatul german mort, că săteanul pe care îl face părtaşul descoperirii sale fuge de lesul cazon ca pisica de apă, ca părintele îl trage pe copil de limbă în biserica, la spovedanie, că acesta păstrează deloc smerelnic arma soldatului mort, că Ipu prinde un peste mai mare decât el s.a.m.d. Dincolo de similitudinile dintre cele două scenarii, inerente, având în vedere că ambele sunt inspirate de aceeaşi nuvelă („Moartea lui Ipu“ de Titus Popovici), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte e, ce-i drept, un pic altfel. Convenţională şi naiv-patetică, ecranizarea lui Nicolaescu are măcar meritul că nu ne lasă nici măcar un singur moment în ceaţă. Din primul până în ultimul minut, ne e cât se poate de clar ce e filmul (dramă de razboi), cine e fiecare personaj în parte, care sunt relaţiile dintre ele, care sunt intenţiile lor, care sunt bunii şi care sunt răii. Îndeplinirea tuturor acestor condiţii este indispensabilă, în cazul unui film aşa cum e de presupus că şi-a propus Nicolaescu să facă (si i-a ieşit). Deşi nu pare mare lucru, aceeaşi performanţă nu mai e atinsă şi de filmul lui Bogdan Dreyer, care nu e nici film de război, nici comedie, nici periplu carnavalesc printr-un sat vag balcanic în care normele sunt negociabile. Dar atunci ce e? Greu de zis; cert e ca niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Este Ipu conştient că e tras pe sfoară de oficialităţile satului, care vor să-l sacrifice pe el pentru a-şi salva pielea? Joacă el după cum i se cânta, sau le face jocul, încercând să obţină maximul de profit din situaţia în care se află? În filmul lui Nicolaescu, naraţiunea omniscientă făcea ca singurul lăsat pe dinafară să fie Ipu; acum, la fel de neştiutori suntem şi noi.
Oricum, fanii originalului pot să stea liniştiţi: ceva tot s-a păstrat din concepţia regizorală a Maestrului, şi anume respectul cineastului faţă de arta teatrală. Soţia preotului îşi rosteşte replicile cu patos morgensternian, în timp ce coboară nişte scări (care nu se ştie unde duc – implicit, nu e clar de unde vine femeia, dar ce mai contează, mişcarea e de efect). În scenele finale, când chipurile se sărbătoreşte sfârsitul războiului, sătenii dansează cuminţi, într-un ritm nu foarte alert, doi câte doi: aşa nici nu-i deranjează pe domnii din prim-plan, şi se vede şi frumos. În sfârşit, Ipu înlemneşte de respect de fiecare dată când aude Marseilleza (si o aude des). Poziţia salutului militar în care acesta înţepeneşte e la Dreyer ce sunt semnele de suspensie folosite în exces pentru tinerii impresionabili care se exprimă des pe Facebook. Poate, cel mai supărător, toţi actorii români au fost dublaţi. Unii vorbesc engleza ca la BBC, alţii cu accent rusesc sau italian, oricum, n-are importanţă: când nu e teatru filmat, Condamnat la viaţă e teatru radiofonic.
Avem, aşadar, un film ca un bebeluş extrem de pocit: ca să-ţi placă, trebuie să fi fost acolo când a fost conceput sau să n-ai ochi.
(Cultura, nr. 416, 4 aprilie 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bogdan dumitrescu dreyer, catalin olaru, condamnat la viata, cronica de film

Opinii: