REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Regizorul sfinţeşte locul


     Interpreţi şi roluri
   Două dintre filmele de ţinută ale cinematografiei noastre din ultima vreme, Lumina palidă a durerii şi O lacrimă de fată, ne-au confruntat din nou cu mult discutata — cândva — problemă a interpreţilor neprofesionişti, a oamenilor de pe stradă aduşi pe platoul de filmare. Experienţele timpului au consumat mai tot ceea ce se putea extrage, drept cristalizare teoretică, din această aventură a cineaştilor, cantitatea de «pro» ori de «contra» neizbutind, cum era şi firesc, nici să încoroneze proceedeul, dar nici să-l nege. Într-o artă atât de aleatorie cum este cinematografia, «azi» poate fi rupt cu totul de «ieri», ceea ce a izbutit De Sica în Hoţi de biciclete nu se mai repeta, în materie de neprofesio­nişti, în Acoperişul, să zicem. Dar să revenim la ale noastre. Oamenii lui lulian Mihu şi ai lui losif Demian sunt autentici pe ecran, sunt «de acolo», cum se spune, nu pentru că în ei ar zace un talent actoricesc neadus până acum la lumină, ci pentru că filmul, ca realitate, ca stare de fapt, îl înconjoară din toate parţile, învăluie, determinându-i să se supună, fără sa ştie, unei convenţii. Nu cred că în pelicule mediocre un profesionist, fie şi înzestrat, poate fi văzut în sine. Cele două creaţii la care ne-am referit includ bărbaţii şi femeile din sat în ecuaţia intimă a filmului, nu le înmânează un rol, pur simplu. Po­trivit structurii şi ritmului propriu fie­cărei opere, resorturile care comandă mişcarea de supunere a interpreţilor neprofesionişti la ceea ce înseamna însăşi viaţa filmului sunt cu totul deo­sebite. Babele (cuvântul a fost suficient de înnobilat de Călinescu, dacă ar fi sa ne gândim numai la el — «ce este mai poetic, baba sau fata?» — pentru a-I putea folosi fără aprehensiuni), ba­bele din filmul lui lulian Mihu sunt pân­dite de-a lungul unui joc ironic cu moar­tea, un fel de-a-v-aţi ascunselea cu cea care, când se arată, când se îndepăr­tează, şubrezenia fizică a candidatei la lumea de dincolo şi a celei care veghează fiind contrazise de un joc de ascunsă făloşenie a triumfului, a amânării scadenţei.
     Dincolo, în O lacrimă de fată, per­sonajele lui losif Demian sunt provoca­te, regizorul aruncă o ispită, nimic alt­ceva decât nişte întrebări, «cum», «de ce», oamenii sar să le întoarcă pe o parte şi pe alta. Este limpede că, în acel moment, ei chiar voiau să ştie «de ce a murit fata», erau în sensul cel mai bun, prizonieri ai tentativei regizo­rului, ai profesiunii lui de a plonja în enigmă. De aici şi acel răspuns cutre­murător, abisal, al unei babe ştirbe: «de ruşine a murit fata». Două expe­rienţe, două constatări — dincolo de rezultatul lor benefic pentru filmul atare: omul — a se citi regizorul — sfinţeşte locul.
(Cinema nr. 12, decembrie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actori neprofesionisti, iosif demian, lumina palida a durerii film, magda mihailescu, o lacrima de fata film

Opinii: