Regizorul în mijlocul colaboratorilor

 „Niciodată nu venea în faţă”

     Prima dată l-am văzut pe Iliu la probe. Stătea cu mâinile la spate cu faţa uşor înclinată şi adumbrită, cu un zâmbet bun şi discret. Era cu un pas în spatele aparatului, dealtfel nicio­dată nu obişnuia să vină în faţă, dintr-o modestie în care unii văd o efasare a personalităţii, eu însă sunt convinsă că exprima o etică şi o cre­dinţă tenace în puterea gândului său, care nu avea nevoie de cabotinisme. Sub înfăţişarea rezervată, era un om plin de poezie şi farmec, pe care îl văd şi astăzi într-un tablou ce trăieşte pentru mine în culori pastel şi linii es­tompate, deşi regizorul era sever, mi­nuţios aproape până la pedanterie, iar cu mine se purta mai degrabă aspru. Nu era poate foarte mulţumit cu ce reuşisem să învăţ în institut în singu­rul an absolvit până la data turnării filmului şi cred că „rezervatul" şi „ponderatul" Iliu a dat dovadă de o adevărată temeritate riscând să mă distribuie în rolul principal, pe mine care nu ştiam mai nimic, n-aveam nici un fel de.experienţă. Ceilalţi interpreţi şi membrii echipei erau adevăraţi ma­eştri faţă de mine. Şi totuşi, aş spune ca Iliu ne-a format pe toţi pentru rolurile pe care le-am interpretat, pen­tru ceea ce a realizat fiecare în secto­rul său de lucru. Sigur că Ovidiu Go­logan era un mare artist al imaginii, incomparabil prin ştiinţa lui de a por­tretiza, de a scoate din lumină efecte magice, de a face din fiecare cadru un miracol de expresivitate. Nu pot, de asemenea, să nu-l pomenesc pe Liviu Ciulei, regizorul secund, care am înţeles că mă recomandase lui Iliu pentru probe, fiindcă mă văzuse într-un spectacol studenţesc la insti­tut. Cred însă că filmul este deasupra sumei calităţilor şi contribuţiilor fiecă­ruia, prin acel plus pe care l-a creat familia constituită sub egida regizoru­lui, prin stilul unitar al întregului, în ciuda unor inegalităţi dintr-o partitură sau alta, dintr-un moment sau altul.
     Mi-aduc aminte spectacolul de gală de la „Patria". Ştiu şi văd totul: curn eram imbrăcată, poate prea spectaculos pentru vârsta mea, cum am fost filrnaţi de colegii de la studioul „Sahia” şi cum ne-au făcut surpriza ca la sfârşitul proiecţiei cu filmul nostru să prezinte subiectul de jurnal realizat în cele 90 de minute ce trecuseră de festivitatea de deschidere. Dacă Cinemateca va avea buna idee să organizeze un spectacol omagial, în ianuarie 1987, la împlinirea a 30 de ani de la premieră, n-ar trebui să lipsească nici acest jurnal. Văzusem, înainte de premieră, panoul uriaş din faţa fostei clădiri a Circului de stat, vizavi de Universitate, cu chipul meu şi al lui Constantin Codrescu şi rni s-a părut că am să mor de emoţie o emoţie vecină cu aceea a venirii pe lume. Nu mă ştia nimeni înainte, atunci se năştea... Ioana Bulcă
 

Când filmul se face de la sine

 
     Deşi un om plin de idei, apt să susţină cu cea mai aleasă elocinţă, Iliu nu vorbea mult, nu stătea fără rost în discuţii. Venea pe platou având totul pregătit în caiet, cadrele dese­nate dinainte şi chiar portretul fiecărui interpret schiţat. Oricare dintre noi păstrează dealtfel de la el cel pu­ţin câte un asemenea desen. În plus, pe scenariul regizoral pe care-l scrisese şi după care se filma, el decupa încă o dată secvenţa; fie în prealabil, fie în cursul zilei de filrnare, cu com­poziţia ficărui cadru şi schema de lu­cru pe platou cu indicarea punctului în care se află aparatul şi unghiulaţi­ile câmpului de mişcare a actorilor în decor. Astfel, pentru colaboratorii săi — secundul, operatorul, asistenţii şi noi, actorii — totul era clar şi filmarea decurgea, ca să zic aşa „de la sine”. Iliu părea că-şi vede în acest timp de gândurile lui şi, din această cauză, pentru unii, trecea aproape neobser­vat. Iar în intervalul dintre două filmări, când se pregătea cadrul şi se punea lumina, părea de-a dreptul dis­trat, citea sau îşi făcea de treabă cu vreun cuib de păsărele sau vreun trifoi cu patru foi, cum îi plăcea să descopere aşa ceva prin iarba din jur. Dar asta nu înseamnă că filmul nu era şi nu este al lui de la primul la ultirnul cadru.
     Pentru mine, rolul pe care mi l-a oferit — deşi nu m-a convocat el în­suşi la probă — a însernnat şi înseamnă foarte mult. Prin Pintea că­prarul, mă întorsesern în propria biografie, către adolescenţă, când am fă­cut liceul militar. Eram din nou în ele­mentul meu iniţial, în uniformă — ştiam s-o port. ştiam să port arma, ştiam să încalec, adică să călăresc, nu numai să mă ţin pe cal. Îmi plă­ceau şi ambianta şi tenta de investi­gator a personajului: „Noi bănuim pe toată lumea, îi zice Pintea lui Ghiţă. Asta ne e meseria!" Era apoi excepţionatul operator Gologan, erau ceilalţi membri ai echipei, decorul construit şi natural — hanul dintre păduri şi mai ales partenerii de joc.
atât de bine costumaţi de Florina To­mescu. Toate şi toţi intruniţi de un mare artist. Dintre ei, nu vreau să-l po­menesc decât pe regretatul Benedict Dabija, pe atunci cu fantastica, neve­rosimila lui sănătate fizică şi spiritu­ală, în rolul atât de suculent făcut de el, al unui biet paznic de porci. Era acest coleg al nostru, foc de deştept şi spiritual, caustic, unul dintre punc­tele cele mai strălucitoare din aminti­rile mele de la Moara cu noroc. Ală­turi de sentimentul pe care l-am avut la filmarea scenei finale, când arde hanul şi se prăbuşeşte în flăcări peste Lică Sărnădău—Geo Barton, pe care eu trebuia să-l împuşc. Dar, în ultimul moment, las arma, renunţ la gândul răzbunării, într-un gest care mi s-a părut şi rni se pare că ţine de un mod românesc de a fi. — Colea Răutu
 

Naţional, european, universal

 
     Victor Iliu era un om inzestrat cu o cultură temeinică şi o informaţie bogată, în multe domenii, cu deose­bire în ceea ce priveşte cinematogra­ful şi artele plastice. Informaţia şi în­zestrarea sa cred chiar că erau mult mai însernnate decît lăsa să se vadă şi, în orice caz, decât a apucat să le fructifice în filrne. O personalitate completă. care nu se lăsa uşor desci­frată. La prima vedere nu părea dintre aceia făcuţi să-i anime pe alţii, părea mai degrabă o bibliografie vivantă, bine organizată, cu un număr enorm de fişe, mereu adăugite, ordonate fe­bril, dar deloc rigid, fişe citibile parcă în ochii săi extrem de vii, sub un surâs maliţios dar şi loial, cu ideile şi oame­nii. Nu de puţine ori am avut unele dispute în care, din punctul meu de vedere, nu s-a dovedit deosebit de flexibil. În general, spunea uneori oa­menllor din jur, chiar celor apropiaţi, lucruri tari, adevăruri dure, dar fără brutalitate, vorbele lui aveau un halou al lor de tandreţe drămuită, rămânând mereu în sfera ideii, ca ale unui inte­lectual de aleasă extracţie. Astfel a captat personalităţi atât de distincte, numai dintre acelea care au fost apte să se angajeze pe acelaşi drum dificil. Mă refer la regizorul secund Liviu Ciulei, la operatorul Ovidiu Gologan — cu care am avut discuţille cele mai frecvente asupra soluţillor plastice şi îndeosebi a costumelor —, la regizorul asistent Mircea Mureşan şi la extraordinara trupă de actori, de la cei din fruntea distribuţiei până la apariţille din planul trei, dintre toţi trebuind să-i amintim pe regretaţii Geo Barton şi Benedict Dabija.
     Astăzi, îi dau poate dreptate lui Iliu şi în privinta unor subiecte asupra că­rora ne-am contrazis. M-a nemulţu­mit, de pildă, refuzul categoric şi ob­stinat:cu care rni-a întâmpinat intenţia de a o încălţa pe Ana (loana Bulcă) cu opinci. Eu ţineam mult la costu­maţia, autentică a tuturor personajeior din Moara cu noroc, pentru care am făcut nu numai studii pe teren şi nu­meroase schiţe, dar şi achiziţii de costume de la ţăranii din diferite părţi ale Transilvaniei. Pe Ana o vedeam ca expresie a ţărăncii romăne din Ardeal şi, după mine, ea trebuia neapărat să poarte un anumit fel de opinci. Iliu --- nu şi nu, a vrut-o în cizmuliţe, ceea ce probabil corespundea unei idei proprii despre personaj şi despre film, printr-o situare a naraţiunii intr-un plan pe cât de profund naţional, pe atât de deschis spre un orizont european şi universal. — Florina Tomescu