Ecranizarea unei opere literare este un act de creație cinematografica de distincta semnificație. Nu ecranizăm in sine o opera. ci numai dacă opera, (în totalitate sau într-o bună parte a ei) trezește un anume ecou în contemporaneitate, stârnește acel interes maxim al spectatorului, vine să contribuie la îmbogățirea fondului moral al publicului. Astfel ecranizarea, revalorificând sau chiar înnoind cu mijloacele filmului opera literară, poate deveni ea însăși act de creație de inconfundabila personalitate.
Valoarea ecranizării o găsim, așadar nu atât în fidelitatea față de chiar toate întâmplările și personajele unei cărți (cu peste 600-800-1000 de pagini), ci în pătrunderea spiritului cărții și al autorului ei, în dezvăluirea esențialului semnificativ, în unghiul din care privim și înțelegem, astăzi, o carte consacrată de vreme. De aceea, drumul de la carte la ecranizare nu-i, doar, cel al comodității reproducerii, al fotografierii, ci acela al interpretării, un drum de adâncă reflecție și inspirație. Drumul acesta este chinul creației însăși, revelator, dar și pândit de capcane, de riscuri ce pot face dintr-o ecranizare ce s-a vrut ambițioasa doar un palid hibrid. lată de ce, discernământul ecranizatorului, al întregii echipe de filmare implicată în actul creației filmice capătă o însemnătate primordială.
Comparând multe ecranizări, de la noi sau de aiurea, participând ca actor și la realizarea unora (
Marele singuratic,
Adela), înțeleg parcă mai bine, acum, cât de dificultos este întreg acest proces de creație. Dacă filmul
Marele singuratic, realizat după romanul cu același nume al lui Marin Preda, de pilda, păcătuia prin excesul descriptiv al unui epic neprelucrat cinematografic și, mai ales, prin preluarea mecanică doar a poveștii de dragoste dintre Nicolae Moromete și Simina, lipsită tocmai de fundalul social-politic pe care aceasta poveste de dragoste se petrece în roman, schematizând și melodramatizând astfel întregul demers cinematografic, în
Adela, după Ibrăileanu, deși film meritoriu pentru unele soluții inovatoare, lipsa de ritm și susținere, „discreția” confundată, adesea, cu inexpresivitatea, ori cu stângăcia unor portretizări sau cu cea a accentuării pseudo-conflictului psihologic făceau să treneze întreaga desfășurare a filmului.
Fără îndoială, pentru industria, dar și pentru arta cinematografului modern, ecranizarea presupune, totuși, mai multă specializare, nu o dată ea dovedindu-se a fi un gen cinematografic de mare virtuozitate. Beneficiind de un bogat tezaur al literaturii române de ieri și de azi, ce ar putea constitui o inepuizabilă sursă de inspirație, de afirmare a cinematografului nostru actual, mă gândesc că profilarea în exclusivitate a uneia din casele de filme pe acest gen distinct de producție cinematografică ar contribui poate mai substanțial la așezarea pe o treapta noua, calitativ superioară, a producției noastre cinematografice.
