Proza fantastică a lui Mircea Eliade, intrată după 1989 în bibliografia şcolară, a atras atât regizorii de teatru, cât şi realizatorii de film (nu doar români). Lista acestora din urmă include nume cunoscute, de la Dan Piţa (
Eu sunt Adam!, 1996), care nu s-a mulţumit cu fantasticul eliadesc (prozele “Pe strada Mântuleasa”, “La Ţigănci” şi “Uniforme de general”), preluând şi pagini autobiografice din jurnalul autorului, până la regizorul seriei-cult
The Godfather (Naşul), americanul Francis Ford Coppola (
Youth Without Youth / Tinereţe fără tinereţe, 2007), care s-a inspirat doar din nuvela omonimă. În plus,
Viorel Sergovici Sr. a semnat două adaptări pentru micul ecran după scurte romane fantastice din prima perioadă de creaţie a scriitorului Mircea Eliade, iar ambele producţii au beneficiat de prezenţa în distribuţie a numeroşi actori importanţi. Primul film este chiar
Domnişoara Christina (1992), coproducţie româno-franceză cu câteva decizii de casting discutabile (de exemplu, deşi în preajma majoratului, Medeea Marinescu o interpretează pe Simina Moscu, care în roman are doar nouă ani), iar al doilea -
Şarpele (1996).
Proiectul unei ecranizări cinematografice a romanului „Domnişoara Christina" datează din urmă cu aproape un deceniu. Regizorul trebuia să fie iniţial Adrian Istrătescu-Lener, care a obţinut chiar două finanţări de la CNC, pentru că, după primul concurs câştigat, a intrat în conflict cu producătorul său, aşa că a aplicat din nou, cu un alt producător, şi a obţinut o nouă finanţare. Ulterior, au fost asociate cu acest proiect mai multe nume de regizori (printre aceştia s-a numărat chiar cunoscutul cineast chiliano-francez Raul Ruiz). Într-un final fericit,
Domnişoara Christina a fost lansat în cinematografele noastre, anul trecut de Halloween, de către regizorul
Alexandru Maftei. Acesta a ajuns la al treilea lungmetraj, însă primul dintre ele - coproducţia româno-germană
Fii cu ochii pe fericire (1999), o satiră amară a tranziţiei postcomuniste - a fost creat pentru televiziune (dar, privind retrospectiv, ar fi meritat să fie lansat pe marile ecrane la fel de mult ca numeroasele producţii cinematografice încrâncenate, cu subiecte apropiate, ale perioadei). Apoi, după ce a regizat episoade din seriale precum
Lombarzilor 8 sau
Cu un pas înainte, Alexandru Maftei a debutat în cinema cu
Bună! Ce faci? (România-Spania-Italia), care a avut premiera la noi în 2011.
Domnişoara Christina a fost prezentat de către distribuitori ca „primul horror românesc”, însă în 1997 un alt cineast român, Nicolas Masson, lansa
Nekro, care revendica aceeaşi întâietate. În plus, 1989, cineaşti precum Ted Nicolau și Ion Ionescu au realizat în ţara noastră mai multe horroruri. La fel, anteriorul
Bună! Ce faci? nu este prima comedie romantică autohtonă (doar una dintre cele mai bune), pentru că în anii '80 regizori precum Virgil Calotescu (
Buletin de Bucureşti,
Căsătorie cu repetiție) realizau asemenea filme fără să ştie ce înseamnă un
romcom.
Am auzit comentatori care s-au declarat indignaţi că
Domnişoara Christina este un film de groază, dar le-aş recomanda să (re)citească cartea. De fapt, Alexandru Maftei reuşeşte să fie fidel atât literei cât şi spiritului romanului, abaterile fiind minore.
Dacă Mircea Eliade începe
ex abrupto, cu pictorul Egor Paşchievici aflat deja la conacul de pe moșia familiei Moscu, Alexandru Maftei prefer o secvenţă pregătitoare, în tren, pentru a accentua apoi diferenţele dintre spaţiul cotidian, guvernat de logica realului, şi spațiul fantastic, cu propria sa logică. Așa cum observă Sorin Alexandrescu într-un studiu dedicat romanului, în “Domnişoara Christina" „fantasticul nu e generat de dubiu, ci de certitudine. El constă în prezenţa familiară a lumii celeilalte, în anularea intervalului separator dintre lumea viilor şi cea a morţilor." Constatarea este valabilă şi pentru film. Dacă, iniţial, doar femeile caei (doamna Moscu şi cele două fiice sale, Sanda şi Simina, precum şi slujnica sau doica) ştiu prea bine că trăiesc într-un conac bântuit de o strigoaică (domnişoara Christina, sora mai mare a doamnei Moscu, ucisă în timpul răscoalei ţărăneşti de la 1907 şi neîngropată creştineşte), treptat şi oaspeţii (Egor, arheologul Nazarie şi doctorul Panaitescu) devin conştienţi de prezenţa terifiantă (şi, totuşi, potenţial seducătoare) a moartei de o frumuseţe supraumană, mai ales că ea se materializează sub chipul Christinei de vârsta când a fost omorâtă. (20 de ani).
După cum notează. acelaşi Sorin Alexandrescu, aici tensiunea se bazează, de la bun început, nu atât pe „caracterul “enigmatic al unor gesturi şi cuvinte", cât pe “existenţa unei intenţii secrete în spatele lor, încă necunoscute". La fel ca şi Mircea Eliade, Alexandru Maftei ne revelează gradual misterul teribil pe care-l ascunde familia Moscu (până ce planul oniric se suprapune peste cel real), iar suspansul - construit cu sprijinul unghiurilor (uneori de observator invizibil) şi al mişcărilor camerei (în special travlingurile de apropiere şi de îndepărtare), precum şi al zgomotelor de pe coloana sonoră - ne imenţine trează atenţia.
În cronica sa,
Andrei Gorzo remarcă, pe bună dreptate, asemănările dintre
plot-ul „Domnişoarei Christina" şi cel al romanului „Dracula"; mărturisesc că, urmărindu-l pe Nazarie (Ovidiu Ghiniţă) copleşit de ţânţari, m-am gândit imediat la Reinfield al lui Bram Stoker. Nu ştiu dacă Mircea Eliade citise celebrul horror gotic (sau dacă văzuse vreuna dintre primele sale adaptări cinematografice), dar conexiunile dintre „nemoarta" Christina si contele transilvan există şi în sursa literară. În ceea ce priveşte acuza pe care Andrei Gorzo i-o aduce lui Alexandru Maftei, că nu ar fi dezvoltat satisfăcător unele sugestii (legate de răscoală sau de „boala" Sandei), ea i-ar putea fi adresată şi lui Mircea Eliade.
Actorii sunt bine aleşi şi chiar
Maia Morgenstern, ale cărei roluri de cinema păcătuiesc de obicei prin teatralism, este potrivită pentru a o interpreta pe doamna Moscu, aşa cum ne este ea prezentată în romanul inspirator (de pildă: „uneori cade într-o letargie cu atât mai stranie, cu cât îşi păstrează acelaşi zâmbet şi chiar aceeaşi mască", afirmă Egor).
Ovidiu Ghiniţă şi Ioan Andrei Ionescu (al cărui personaj, medicul pasionat de vânătoare, aduce câteva binevenite momente de relaxare comică) dovedesc că ar merita să fie folosiţi mai des în filmele româneşti. Şi, după cum scrie Tudor Caranfil, micuţa interpretă. a Siminei, Ioana Sandu, promite, „prin firesc şi sinceritate", o carieră notabilă.
Atuurile tehnice ale filmului sunt incontestabile (va urma, probabil, o lungă serie de nominalizări la Premiile Gopo). Pe lângă imagine (concepută. de Radu Aldea, cu care regizorul a colaborat cu succes şi la
Bună ! Ce faci?), design de sunet, efecte speciale, scenografie sau costume, mai merită menţionată tema muzicală obsedantă, compusă de britanicul Jon Wygens. Stăpân pe mijloacele sale, Alexandru Maftei foloseşte eficient locurile comune ale horrorului, fără curajul de a inova, dar şi fără pretenţia de a obţine mai mult decât o producţie de gen onorabilă, iar rezultatul este, în opinia mea, cea mai izbutită adaptare cinematografică, de care a avut parte până acum proza fantastică a lui Mircea Eliade.
