Doi tineri — Ripu şi Vuică — muncitori şi elevi la cursul seral dintr-un oraş de provincie, se îmbată cumplit într-o sâmbată seară, se bat, dărâmă o baracă şi sparg capul responsabilului bufetului «Pescăruş». Ajuns la miliţie, cazul lor devine subiectul unui film educativ. O reconstituire. Nuvela lui Horia Pătraşcu se desfăşoară în atmosfera sufocantă a unei duminici de vară. Decupajul lui
Pintilie urmareşte atmosfera nuvelei, cu un plus de lentoare şi ireal. Poate şi cu un plus de monotonie. Dar ceea ce am văzut la filmare arăta altfel. Arăta altfel şi materialul filmat: viu, plin de nuanţe, plin de semnificaţii pe care nu le-aş numi colaterale ci ţinând de însăşi substanţa subiectului.
Echipa
Se spune că marele secret al lui Pintilie stă în felul în care ştie să-şi aleagă oamenii. Actorii. Echipa. Probabil că e şi asta dar precis nu numai atât. Echipa
Reconstituirii e făcută din echipe. Mai întâi Pintilie şi
Huzum, operatorul, care se ciocnesc, se întâlnesc într-o idee se resping în alta, pentru ca să constate finalmente că sunt de acord. Apoi echipa Pintilie − Edith Mandel, secundul lui. De o sută de ori pe zi Pintilie cheamă enervat: Edith! Ca şi cum Edith tocmai acum ar lipsi, de o sută de ori Edith răspunde calmă din dreapta sau din stânga lui. «Da, sunt aici», «Este extraordinară. Nu există al doilea regizor secund ca ea. Este absolut enervantă. E cel puţin la fel de pisăloagă ca şi mine», spune Pintilie... Apoi echipa Sergiu Huzum −
Dinu Tănase, secundul lui şi Paul Misirgic, cameramanul. În timpul filmării Huzum îi bruftuluieşte pe amândoi, apoi într-o pauză mă roagă să scriu neapărat despre Paul Misirgic, pentru că e cel mai bun cameraman din câţi există pe lumea asta. Apoi echipa sunetului, cu
Andrei Papp mereu dispărut sub căşti şi Eugen Zaharia umblând tăcut cu microfonul − girafă printre noi. Şi în sfârşit, echipa actorilor care e făcută din singuratici,
Emil Botta, hieratic, tăcut şi zâmbitor.
George Constantin, mereu izolat într-un colţ, mereu cu un plictis vechi întipărit pe faţă, până în momentul filmării când învie dintr-odată, explodează într-un farmec unic, irezistibil.
Ernest Maftei, veşnic cu o glumă de spus — şi cele mai bune se nasc din felul cum îşi modelează el textul, cum găseşte cuvinte noi — Ştefan Moisescu, pe care-I bănui persecutat de ideea că nu face destul pentru rolul lui şi tinerii debutanţi:
Ileana Popovici,
Vladimir Găitan,
Gigi Mihăiţă, Niki Wolcz. Primii trei cuceriţi de film şi de Pintilie în egală măsură, al patrulea numai de Pintilie. Cercul se închide la Pintilie. El face ca toate echipele la un loc să devină una singură, păstrându-şi autonomia. Nu se bagă, nu se amestecă, nu cere decât ca fiecare să-şi vadă de ogorul lui. Pintilie care stă în scaun şi absoarbe fiecare cuvânt, prinde din zbor o replică schimbată şi o fixează («aşa, spune-o aşa»), mimează pentru fiecare scena respectivă, apoi se înfundă în scaun, dispare pentru tot ce nu e scena aceea, nu vede nu aude decât felul în care ceea ce el a mimat, începe să existe altfel, jucat de George Constantin, de Maftei, de Moisescu. Cum se modifică interpretarea lui, cum se împlineşte ea cu gesturile alunecate ale lui Emil Botta, cu masivitatea lui George Constantin, cu stângăcia băieţilor. Cum se naşte de fapt acea scenă şi naşte la rândul ei foarte multele detalii care i se suprapun: o întoarcere de cap, o pauză, o întretăiere de replici, o repetare. Mai ales aceste «accidente» ale unei filmări îl stimulează şi-l încântă, pentru că ele scot filmul de sub semnul «făcutului» şi-I mută în realitate. Acolo unde repetarea unui cuvânt are putere de argument, pauza este a gândului înainte de a se formula, gestul nu se cunoaşte pe sine decât în momentul în care gândul l-a comandat.
Secretul spontaneităţii
Vladimir Găitan (Ripu) şi Gigi Mihăiţă (Vuică) stau unul lângă altul în faţa maiorului de miliţie (George Constantin). Ripu uşor intimidat, Vuică total buimac. Plutonierul de miliţie (Ernest Maftei) mănâncă zmeură şi le oferă şi lor. Responsabilul bufetului «Pescăruş», Toma (interpretat de lon Rădulescu, unul dintre şefii de producţie ai filmului) mănâncă şi el zmeură. În scena asta toată lumea mănâncă zmeură.
Pintilie (lui Maftei): «Eşti vesel îţi place atmosfera destinsă de aici, mănânci, te pătezi, tot timpul, tot timpul cad boabele pe jos. Acum dă-le, dă-le şi lor (băieţilor): Voi nu luaţi încă, vă uitaţi la el. (lui Maftei): Dă-le în mână: «Luaţi măă!» (băieţilor): Luaţi. Şi tu Găitan. Bagă restul în gură, Maftei. Şi acum vine replica maiorului: «Sunteţi liberi». Continuaţi să mâncaţi. N-aţi înţeles. «Sunteţi liberi!» Vă opriţi din mâncat, n-aţi realizat încă, dar bate altfel sângele. «Sunteţi liberi, măă». Aici reacţiile voastre se diferenţiază. Tu, Vuică, rămâi în continuare năuc, Ripu trece în altă zonă de uşoară suspiciune faţă de acest «Sunteţi liberi» al maiorului. (Lui Toma, responsabilul bufetului): Eşti înduioşat. Îţi pare bine că totul se termină cu bine, te bucuri că toată lumea e aşa cumsecade. «Buni băieţi!» — spre maior spui asta. Dar de fapt, domnu' Rădulescu, fă cum îţi vine. Nu trebuie să asculţi ce-ţi spun eu.
George Constantin (bine dispus): Asta-i valabil şi pentru noi, actorii!
Pintilie (violent, amuzat): Nu! Nu! Pentru voi nu. Voi aveţi revoie de indicaţii.
De fapt asta intră în metoda lui de lucru: la neprofesionişti contează pe spontaneitatea reacţiilor, în actori stimulează meseria. Indicaţiile lui sunt ca nişte excitanţi nervoşi care le împrospătează cunoştinţele, atrăgându-i astfel tot în zona unei spontaneităţi, dar a unei spontaneităţi conştiente.
Limpede şi gheţos
Scenă în interiorul bufetului «Pescăruş», cu Emil Botta — profesorul Paveliu şi lon Rădulescu — Toma, responsabilul bufetului. Scena beţiei. Actorii nemachiaţi lămpile cu mercur ale Iui Sergiu Huzum exclud machiajul şi afară se filmează fără reflectoare, deci fără machiaj. Toma se apără moale împotriva gestului imperios cu care profesorul îi cere «lichior de mandarine». «Nu pot, zău mă vede maiorul şi mă distruge» — se lamentează Toma, răsucind tirbuşonul în gâtul sticlei.
Pintilie (râzând): Foarte bine! Asta e foarte bine: «mă distruge» şi desface sticla. Apoi lui Emil Botta: din momentul acesta urmăriţi circuitul alcoolului: dopul care se scoate, lichidul — cum curge în pahar — totul trebuie să fie ca o experienţă chimică. Imediat ce v-a turnat, japp! o radeţi. Expresia aceea golănească: rade-o! aici se potriveşte foarte bine. Vă toarnă şi iar japp! E o beţie de umor. De umor glacial. Paveliu nu are nicio şovăială. În el e o construcţie de sticlă şi oţel. El limpede şi gheţos: «Mă îmbăt cu lichior de mandarine...» «Toarnă»... Calm, cereţi calm. «Toarnă... de man-da-ri-…Sunteţi formidabil! Eu tocmai începusem să cânt replica şi dumneavoastră m-aţi simţit şi aţi spus-o exact aşa! Tragem.
Ceva limpede şi gheţos e şi în felul în care lucrează Pintilie. Nu numai luciditatea cu care urmăreşte fiecare mişcare, fiecare ton al actorilor, dar şi acea izolare a lui în filmul pe care-I face. Pentru el filmul nu începe în momentul în care filmează o scenă şi nu se termină odată cu înregistrarea ei pe peliculă, ci există tot timpul şi el există în mijlocul lui. Se uită la Ileana Popovici cum îşi ascultă tranzistorul — ca şi eroina ei Ileana umblă tot timpul cu un tranzistor după ea — şi spune: «Ar trebui să existe şi în film un asemenea moment, în care asta mică să asculte muzică, aşa în tâmpenie». Se uită la lumea care se opreşte pe şosea dincolo de calea ferată, să privească, şi deodată îl roagă pe Sergiu să filmeze cu teleobiectivul feţele celor care privesc: «O să fie nevoie. Poate chiar maiorul când se joacă cu obiectivele, îi descoperă acolo». Ceva limpede şi gheţos e şi în felul lui de a da indicaţii actorilor. Nu indicaţii de tipul «fă aşa», ci puneri într-o anumită stare foarte precisă, dar cu marginile elastice, margini între care fantezia actorului se poate mişca în voie. Şi atunci când descoperă pe loc un gest, improvizează o replică sau o mişcare, ele sunt limpezi şi precise, se fixează repede, nu-I trag în afara scenariului, ci dimpotrivă îl duc mai în adâncul lui, mai aproape de o realitate care include şi gândurile şi senzaţiile şi reacţiile noastre în faţa ei. Este în Pintilie o mare limpezime de idei. Actorii o simt, se lasă contaminaţi de ea, îi vin în întâmpinare, ca Emil Botta cu acel «de man-da-ri-ne».
«Cât timp lucrez la un film nu vorbesc despre el. Nici despre film în general. E o superstiţie a mea».
Probabil «superstiţia» de a nu epuiza în cuvinte ceea ce trebuie spus în imagini. În film. În
Reconstituirea.
