Iată că, reluat acum, după Revoluție, la douăzeci de ani de la apariție (5 ianuarie 1990), Reconstituirea de Lucian Pintilie își dovedește din nou perenitatea. Atunci când apăruse, un film despre viața de dincolo de fațadă nu era deloc ceva nou. Școala cehă, prin Miloș Forman (Asul de pică, 1964, Dragostea unei blonde, 1965, Balul pompierilor, 1967) sau Menzel, Chytilova (Micile perle, 1966), școala poloneză a adevărului cu Skolimovski (Walkover, 1965, Bariera, 1966) și Polanski (Cuțitul în apă, 1962) sau sovieticul Mihail Romm cu Nouă zile dintr-un an, 1962, arătasera nu numai „o demonstrație a vieții personale”, cum declara prudent Forman în epocă, ci chiar acea „curte din dos” care făcea spaima unui Hrușciov, adică degradarea ireversibilă a unei societăți în criză de legitimitate și morală. Filmele rulaseră și la noi, ba chiar cu succes, așa că Reconstituirea făcea cumva figură epigonică ca analiză a fenomenului. Ceea ce filmul aducea însă nou era agresivitatea sa la adresa puterii instituționalizate, acea miliție stalinistă amorală și obligat primitivă. Eroii filmului erau tinerii oarecare ai zilei, deloc eroi „de legendă” stalinista. Nici prin aceasta filmul nu revela ceva nou în peisajul social: filme ca Diminețile unui băiat cuminte (sc. C. Stoiciu, r. A. Blaier), Meandre (sc. H. Lovinescu, r. M. Săucan), Ultima noapte a copilăriei (sc D. Carabăț, r. S. Stiopul) și Un film cu o fată fermecătoare (sc. R. Cosașu, r. L. Bratu) investigasera tipologia tânărului neconformist, neastâmpărat și mai ales cârtitor pâna la violență. Succesul filmului nu ținea deci nici de noutatea tipului eroului central, nici de direcția observației „în zona”, și, îndrăznim să credem, nici de criticarea realistă, educativă într-un fel, a „organelor”. Ar fi inexplicabilă viețuirea sa perena o simplă virulență conjuncturală. Scenariul lui Horia Pătrașcu pornise de la o povestire de frumoasă elevație literară a aceluiași, dar aceasta apăruse în presă, iar scenariul puricat după metode care la noi n-au cunoscut istoric, fusese aprobat și parafat. Scoaterea filmului de pe ecrane și exploatarea sa din an în paște în săli lăturalnice o explicăm prin același fenomen etern uman: forța, virulența artei, discursul indicibil al creatorului acel curent secret al mărturiei sale e stilul. Forța expresivă a artistului adevărat care se revela Pintilie (depășindu-și calofilismul din Duminică la ora 6, film cu tematică conformistă și ambiție propensivă) era ceea ce constituia de fapt adevărata măsura a impactului la public al filmului. Firul subteran al discursului său regizoral era mult mai puternic decât faptele narative în sine. Filmul făcea operă de radiografiere a unei națiuni pe cale de viciere, revela o faună locală specifică unei maladii universale care era ciuma bubonică a descompunerii pestilențiale a unei utopii instituită ca realitate prin constrângere. În critica organelor constrângerii era forța activă a filmului. Ar fi fost prea facil și ar fi degenerat într-un film educativ critic la adresa „milițienilor”, adică tocmai la ceea ce sperau cei ce aprobaseră scenariul. Filmul artistului Pintilie prezenta însă o întreagă faună alcătuind portretul inconfundabil al unei societăți și totodată certificarea unei maladii, o maladie care atacase ființe vii, ce amenința cu genocidul unei nații. Ceea ce avea de fapt să urmeze. Înca odată arta făcea efect de premoniție socială, încă odată artistul se dovedea acel contor Geiger al devenirii grupului uman căreia îi aparține. Personajele extrem de fin desenate ca credibilitate umană ale celor doi tineri (interpretate de VI. Gaitan și George Mihăiță cu rară performanță), ale puterii (realismul actorilor G. Constantin, Ernest Maftei, St. Moisescu era salutar) sau ale celor de rând (Em. Botta, Nic. Botez, I. Rădulescu) se înscriu într-o crudă gravură a imaginii ce-l definea ca artist din nou pe Sergiu Huzum, operator ce l-am vrea iarăși printre noi (Pintilie, am înțeles din rumorile cineaștilor, că revine). Ceea ce face însă forța filmului ca mesaj al unei arte aparte e curgerea sa inexorabilă, șuvoiul imaginilor sale, iradierea sa ascunsă, indicibilă, a artei sale, într-un artist. O artă aparte, arta filmului, creația cineastului Pintilie. Filmul acesta n-a putut fi cenzurat, puterea sa era difuză, era globală. Fauna revelată era nu numai în film, era și în stradă, era era și în noi. Nu era nimic altceva de făcut decât să schimbăm pe loc aceasta lume. A fost marginalizat filmul. Dar numai pâna la Revoluție. Cazul Reconstituirea intră în istorie. Filmul a intrat cu drepturi depline în viață. În viața eternă a artei.
