Urmând, în linii generale, preocuparea constantă a regizoarei pentru universul adolescentin, noul film al Cristianei Nicolae aduce — în studierea și înțelegerea acestei dificile vârste — câteva nuanțe noi.
Ar fi, mai întâi, calitatea de excepție a eroinei — în comparație cu personajele filmelor precedente: elevă la liceul de muzică, Laura se dovedește o (viitoare) violonistă extrem de înzestrată (deci, problemele specifice vârstei se văd — sau ar trebui să se vadă — reflectate prin prisma unei sensibilități deosebite).
Pe aceeași linie aș situa noua fațetă pe care filmul o descoperă (sau o propune) eternului „conflict” dintre „părinți și copii”: nevoii firești de tandrețe a eroinei i se opune atitudinea aparent rigidă a profesoarei — care, intuindu-i talentul ieșit din comun, îi impune o rigoare a studiului ca „de la adult la adult”.
În sfârșit, filmul surprinde — cu acuitate documentară, uneori — aspecte semnificative din desfășurarea concursului de interpretare pentru elevi „Lira de aur”, concurs în jurul căruia se (con)centrează nu numai atenția eroinei, ci și întreaga desfășurare a filmului. Or, starea de concurs firească adolescentei, care-și apropie, deopotrivă, dorința de cunoaștere, dinamismul specific vârstei, ca și tentația performanței — este marele eveniment pe care-l trăiește Laura: eveniment catalizator, care-o ajută să se cunoască mai bine și, totodată, să-și limpezească — în sensul cel mai favorabil — relațiile cu profesoara...
În același timp, ar fi de observat că succesiunea narativă pe care o propune scenariul (semnat de Mihai Opriș și Aurora Icsari) își refuză orice dramatizare: acumulând fără să construiască, scenariul menține în stadiul de simplă potențialitate ceea ce o progresie bine cumpănită ar fi pus — și eficient, și spectaculos — în evidență.
Cu atât mai demnă de remarcat, în aceste condiții, mi se pare tandrețea cu care Cristiana Nicolae își înconjoară personajele: citim, aici, o tendință de abordare mai mult poetică decât descriptivă — fapt ce ridică valoarea filmului peste linia anonimatului. Concludentă, din acest punct de vedere, mi se pare secvența care dă și titlul filmului — o „întâmplare” de autentică emoție.
Emoționantă, uneori (adică atunci când partitura îi dă prilejul: din păcate, destul de rar), este și prezența Rodicăi Mandache în rolul profesoarei: o tensiune ascunsă, bine strunită, caracterizează personajul — care, prin câteva gesturi, ni se relevă drept adevăratul „purtător de mesaj” al filmului.
Mai puțin fericit aleasă și condusă, interpreta Laurei — neprofesionista Mirela Sînzeana Popa — pare ușor timorată în fața aparatului de filmat, nereușind decât rareori să intre în starea de firesc (și de grație) a personajului. Din acest punct de vedere, interpreta rolului principal este net depășită de alți copii-interpreți (Cătălin Donțu — Ticu, fratele Laurei, sau Ștefan Lungu — Mitruț), fapt ce este, evident, în detrimentul filmului.
