Nu e nici o mirare: ce i s-ar putea întâmpla unui soldat dezertor nimerit într-o casă aruncată la margine de drum, locuită de o tânără și al ei tată? Să aibă parte de o poveste de dragoste. Cum băiatul a fugit în plin foc al evenimentelor de la Tg. Mureș din martie 1990, iar fata este unguroaică, sporul de tensiune pare, teoretic, asigurat. Și mai spun tot din capul locului: Marius Theodor Barna (Colonia penitenciară, Mail Life) este un regizor al cărui nume aparține categoriei speranțelor, iar Răsvan Popescu - un scenarist pe care Lucian Pintilie a pus mai de mult ochii (Prea târziu). Erau suficiente rațiuni ca Război în bucătărie realizat de un studio harnic, cel al TVR, să ne stârnească. Ca să nu mai vorbesc de tristul privilegiu al filmului românesc de a răsări din an în Paște, drept care, de fiecare dată, exemplarul este așteptat și cu un supliment de nădejde: poate, poate, de data aceasta... Trei personaje într-un spațiu închis, intrusul tulburător de ape, istoria care ajunge din urmă omul, dibuindu-l și în gaură de șarpe sunt teme din care nu de puține ori cinematograful a scăpărat scântei. Există, în astfel de intenții, șansa unui „cinema pur”, articulat din detalii, din scrutarea unui personaj de către altul, din amânarea întâlnirii umane propriu-zise. Puținătatea epicului este compensată de insistența pe amănunt, pe relația omului cu spațiul, singurul pe care îl are la dispoziție. Câte ceva din toate astea se întâmplă și în filmul văzut acum două zile, dar numai în primele lui cincisprezece minute, cele mai bune: dezertorul merge la întâmplare pe câmp, simte nevoia să atingă tot ce îi iese în cale - scheletul unei mașini carbonizate, un stâlp de telegraf - să se descarce. Furișat în casa cantonierului, fiica și tatăl îi bănuiesc prezența înainte de a da peste el: o picătură de lapte muls din țâța vacii de nepriceputul musafir înfometat, o sticlă de vin lipsă etc. Uite că se poate și fără artileria grea a epicii, mi-am zis, dar bucuria a fost de scurtă durată. Dezertorul fără nume este descoperit, fata - fără nume și ea - îi aduce a doua zi, o pâine, iar în minutul următor îi și vedem în pat. Elipsă, elipsă, dar nici chiar așa. Ura justificată a tatălui nu mai ține de incompatibilitatea etnică, ci de reacția firească a unui părinte. Tandrețea dintre cei doi, jocurile de-a învățatul cuvintelor românești le cunoaștem noi, spectatorii (slavă Domnului, la o adică, juna știe să se exprime românește destul de savant: „asta nu e dragoste, e disperare”). Pentru un tată, fugarul este un străin de gâtul căruia fata s-a aruncat prea repede. De aici și grozăvia gesturilor sale, acelea de a da foc șopronului în care (mai) dormea băiatul sau încercarea de a-I împușca. Reacția celui țintit este mai mult decât inadecvată. Are explozii verbale de mahalagiu, iar furia cuprinde în devălmășie și pe bătrân, și pe iubită deveniți, sărmanii de ei, „separatiști”. În încăierare, cantonierul este rănit și, pentru a-l învăța minte, pentru a-I anihila, noul venit îl leagă cu un lanț de piciorul patului. Cu consimțământul fiicei, se înțelege. Nu lipsește nici scena de amor petrecută nu departe de ochii celui imobilizat, în totală contradicție cu sentimentele de complicitate afectuoasă dintre tată și fiică, sugerate mai înainte. Era nevoie de cel de-al treilea personaj pentru a declanșa o dramă, pentru a-i da bice: el pune foc, el face tentativa de împușcare, el este cel legat și tot el se aruncă în greva foamei. Odată achitat de datoria dramaturgică, va fi eliminat și, tot atunci, se termină, în fapt, și filmul ca și cum, în absența pionului referențial, cei doi tineri nu mai au la cine să se raporteze. Demonstrația s-a încheiat. Este o mai veche meteahnă a atâtora dintre filmele noastre, care, oricum o întorc, tot la teză ajung. De aceea, în cazul de față, cu toată vibrația unei tinere actrițe, Imola Kezdi, o reală descoperire, cu toată masivitatea prezenței mute a lui Gheorghe Dinică, și în ciuda imaginii protectoare a operatorului de excepție care este Doru Mitran, nu am dat de firul emoției. Un subiect fierbinte a alunecat în hala tratării la rece.
