Orice film la începutul lui este o speranţă. Orice regizor Ia început spune: «Vreau să fac... Vreau să fie... Vreau... Vreau...!» Până şi scenaristul după ce spune: «Am vrut», «Am încercat», adaugă: «Cred că va fi un film bun. Sper...» Şi orice reporter care vine pe platou la un început de film este înconjurat, îmbibat cu atmosfera aceea de speranţă şi, îmbătat de ea, se apucă şi scrie: «Există şansa să... Sunt speranţe să... Sperăm...»
Este o regulă devenită aproape lege. De ce ar face
Răutăciosul adolescent excepţie la această regulă?
Nicolae Breban: Un roman ecranizat? Sunt categoric împotrivă!
La primul tur de manivelă scenaristul Nicolae Breban, pentru prima dată scenarist, în sfârşit scenarist, spunea:
— «Cred că va fi un film bun. Va fi un film intelectual făcut într-un limbaj intelectual şi care abordează probleme intelectuale. Eu cred că astăzi în cinematografia lumii o coordonată permanentă este cea intelectuală. Pot să argumentez cu fraza aceea paradoxală în care se spune că «resurecţia westernului se face, în cele mai reuşite mostre ale genului, tot printr-o abordare a unei problematici de un tip mai mult sau mai puţin intelectual»... Cu atât mai mult în filme care încearcă să abordeze o problematică acut modernă.
ÎI intreb prin ce este modernă problematica scenariului său şi capăt un răspuns indirect:
— Eroul principal trăieşte spaima şi uimirea propriei sale existenţe, a unei existenţe de care nu luase act la vremea respectivă... Existenţa este o formă a tensiunii pe care de obicei nu o suportăm şi aşa se face că, uneori, aşa cum se întâmplă la Proust, prezentul devine trecut pur, pentru că el nu existase la vremea lui. Dr. Palaloga, eroul filmului, este împins în propria lui existenţă, este obligat să trăiască o perioadă trecută din viaţa lui şi să recunoască că ea existase chiar dacă el nu luase act de existenţa ei.
Îl întreb cum a ajuns să scrie — în sfârşit — şi pentru film.
— Dintr-un motiv foarte general: al fascinaţiei faţă de cinematograf, de film, fascinaţie pe care o trăim cu toţii în acest secol. Se pare că după perioada romantică a filmului mut, când lumea era mai mult uimită de actul tehnico−artistic în sine, cam de la ultimul război încoace, filmul a început să cuprindă cercuri foarte largi nu numai de spectatori, dar şi de fanatici şi virtuali producători. Ca şi foarte mulţi alţii, ani de zile m-am aşezat cu emoţie pe un scaun de cinematograf şi poate dintr-o iubire foarte mare pentru film am apucat pe nesimţite calea spre profesionalism... Deşi mi s-au făcut propuneri pentru a mi se ecraniza romanele, eu sunt categoric împotrivă, considerând ecranizarea ca o metodă care deserveşte atât creaţia literară, cât şi cea filmică. Scenariul este un semiprodus care semnat de o mână oricât de augustă trebuie să rămână în cel mai strict anonimat. Un scenariu considerat bun, din care rezultă un film mediocru, este el însuşi un scenariu mediocru. Ştiu, dumneata nu eşti de acord cu asta, dar eu cred că aşa stau lucrurile.
Gheorghe Vitanidis: Cuplul ideal? Irina Petrescu − lurie Darie
La acel prim tur de manivelă al
Răutăciosului adolescent, regizorul
Gheorghe Vitanidis spunea:
— Sper să fie cel mai bun film al anului acestuia şi nu numai că sper dar cred că există şi premise.
Pe ce îşi bazează speranţa?
— În primul rând pe un material literar foarte interesant. În al doilea rând pe o distribuţie excelentă. În al treilea rând pe problematica filmului care atinge împrejurări prin care cel puţin 90 la sută din spectatori au trecut. În fond, filmul acesta, prin câteva lucruri mărunte ridică o problemă fundamentală sub aspect uman: aceea a responsabilităţii fiecărui act, fiecărui gest pe care îl îndeplinim în viaţă... Dacă mai adaug la cele trei argumente de mai sus şi prezenţa pentru prima oară în film a cuplului — după mine, ideal, al cinematografiei noastre —
Irina Petrescu —
lurie Darie — dacă mai adaug şi talentul acestui aparent necunoscut actor care este
Virgil Ogăşanu, mi se pare că am destule motive să cred în reuşita filmului. Rămâne de văzut cum îl vom strica noi.
Pe ce ne bazăm speranţele?
Deci: pe ce ne bazăm speranţele ? În primul rând — spunea Vitanidis — materialul literar. Scenariul lui Nicolae Breban are o calitate rar întâlnită: un fel de zgârcenie — care e de fapt concentrare — în relatarea faptelor. Nu implicaţii, nu zeci de personaje secundare, nu mediu înconjurător descris cu lux de amănunte, ci o simplă poveste care se petrece în ambianţa ei naturală. Trei personaje — de fapt două, şi dacă nu m-aş teme de calambur, aş spune de fapt unul, dar nu mereu acelaşi... Un foarte frumos şi elegant şi ilustru domn doctor de 40 şi... ani, copleşit de succese. Un altul, deloc frumos, deloc ilustru, care odată i-a salvat viaţa. O întâlnire după doi ani, curiozitatea salvatorului să afle ce a făcut pacientul lui care atunci, în faţa morţii, cerea cu disperare încă «cinci blestemate de săptămâni», o mărturisire care duce la concluzia că ele au fost de fapt cele mai frumoase — dar inconştient frumoase — cele mai fericite — dar inconştient fericite — cele mai pline din viaţa lui, pentru că atunci a trecut pe lângă el, marea, unica dragoste. AdolescentuI răutăcios este doctorul Nicola, salvatorul, într-un fel el este şi eroul principal, pentru că el, cu întrebările lui, stârneşte memoria doctorului Palaloga. Eroul este însă şi acest doctor Palaloga, un erou uimit în faţa propriei sale existenţe necunoscute. Eroina este şi acea femeie care i-a prilejuit trăirea, o eroină în absenţă reconstituită din fragmente cu toată puterea pe care o au aducerile aminte...
Pe ce ne mai bazăm speranţele... În al doilea rând — spunea Vitanidis — pe distribuţie. Irina Petrescu ieşită din rolurile ei de adolescentă veşnică, pură şi neprihănită, turnată într-un rol de tânără femeie, autentic femeie, genul acela care uneori fără altă motivare decât o foarte evidentă feminitate îi determină pe cei din jur să-i pună sub semnul îndoielii mortalitatea.
Irina Petrescu: E prima femeie−femeie din filmele noastre
Irina Petrescu spunea despre rolul ei:
— E prima femeie−femeie din cinematografia noastră. Născută şi nu făcută. E un rol despre care nu e nevoie să vorbesc mult apărându-l sau explicându-l altora şi mie, înainte de filmare sau după ce filmul e gata. Este unul dintre puţinele roluri care există bine, adevărat şi complet chiar în momentul în care este «îmbrăcat» de actor. Mă simt în rolul ăsta ca într-o pereche de pantofi cu toc de 4 cm. şi cu ştaiful moale şi care nu trebuie îmbrăcaţi cu încălţătorul. Pentru că e bine scris, e bine compus ca evoluţie, nu e spectaculos şi nu e forţat Ana este o femeie din a cărei viaţă s-a luat un miez şi eşti lăsat să presupui că nu e singurul. E un rol care nu-ţi scoate sufletul impunându-ţi să-l creezi pe ideea: iată esenţa, unica, emoţionanta... Poate de asta are şi un pic de mister: misterul adevărului dezvăluit pe jumătate.
Iurie Darie: N-aş vrea să vorbesc despre rol
Partenerul acestui personaj neobişnuit în egală măsură pentru palmaresul Irinei Petrescu ca şi pentru cel al literaturii noastre scenaristice este lurie Darie. Optimistul, exuberantul, veşnic zâmbitorul, veşnic junele prim al cinematografiei noastre lurie Darie, în rolul acestui doctor Palaloga, frumos şi distant, distins şi uşor blazat, cu replica obosită şi gesturile leneşe de paşă. lurie Darie pare să se fi obişnuit atât de bine cu rolul — sau, poate, fără ştirea noastră el a devenit chiar, aşa — încât răspunde moale şi fără chef la întrebări cu ceva din morga doctorului Palaloga în voce şi cu multă blazare în ceea ce spune:
— Până în ultima vreme aveam senzaţia că voi începe să fac compoziţie pe ceea ce am jucat până acum. O dată cu filmul ăsta am căpătat convingerea că încep să fac compoziţie cu ceea ce voi juca peste vreo zece ani de acum încolo. Şi nu mă refer la faptul că am fost încărunţit înainte de vreme, ci la acela că rolul pe care-l fac, îmi dă ocazia să adun la un loc câteva din punctele memoriale ale experienţei mele de viaţă de până acum, N-aş vrea să vorbesc despre rol, pentru că vorbind despre el, ar trebui să vorbesc despre scenariu şi nu e bine. Pot să-ţi spun doar că la început nu vroiam să-l fac, pe urmă am fost cucerit de idee şi acum îmi face chiar plăcere să-l joc.
Din păcate,Virgil Ogăşanu, răutăciosuI şi adolescentuI doctor Nicola, nu era la filmare în ziua primului tur de manivelă. Nu era nici
loana Bulcă. loana Bulcă are un rol scurt dar care, vorba Irinei Petrescu, «există bine şi complet». Nici loana Bulcă nu va trebui să fie fatală, tragică sau dramatică. Este o doctoriţă, o femeie foarte frumoasă, foarte bine crescută şi foarte oarecare la urma urmelor.
Ce se va alege din speranţele noastre?
În ziua primului tur de manivelă ar fi trebuit să plouă. Ceea ce se filma — prima întâlnire dintre dr. Palaloga şi Ana — trebuia să se petreacă într-o cofetărie de cartier nou pe o zi ploioasă de toamnă. Dar afară nu era decât vag înnorat, din când în când ieşea chiar soarele, ploaia era de «recuzită», atmosfera vag neliniştită ca la orice prim tur de manivelă. S-a filmat puţin, fără spor, dar şi fără nervi. A doua zi s-a reluat scena primei întâlniri. De data asta cu soare plin, care, din când în când mai nimerea şi într-un nor. Pentru cinci minute, pentru zece sau pentru trei. Trebuia filmat repede, trebuia mai mult ca oricând, totul să meargă strună. Să se aprindă reflectoarele, să pornească ploaia, să pornească autobuzul staţionat în faţa cofetăriei, să fie strada udată proaspăt, să treacă prin faţa ferestrei figuraţia cu umbrele şi, mai ales, mai ales să fie linişte. Era o scenă de intimitate, de atmosferă. Dar iată că exact în cele cinci minute cât soarele era în nori şi cât se putea filma, exact după ce regizorul rostise: «Motor» şi Irina Petrescu îşi începuse replica şi lurie Darie se pregătea să-i răspundă, constatăm că afară nu plouă. Sau plouă, dar autobuzul nu se află în staţie, sau tocmai vine în marşarier. Sau plouă, dar în locul autobuzului intră candidă în cadru stropitoarea să ude strada. Sau autobuzul este în staţie, stropitoarea nu este, în sfârşit nu este şi plouă, şi ard şi reflectoarele, dar, peste replicile actorilor se aude vocea disperată a cuiva, urlând în portvoce: să dispară din cadru IMS-ul apărut dumnezeu ştie de unde şi de ce... Actorii se enervează, se enervează regizorul, operatorul, ne enervăm cu toţii, scena se reia şi se reiau şi contra-pied-urile: când e autobuzul nu e ploaia, când e ploaia e şi cisterna, şi când totul e în ordine iese soarele.
Nu e prima oară când asist la asemenea amănunte pitoresco−administrative. Nu e prima oară când văd actorii ieşindu-şi din pepeni, şi timpul, preţiosul timp al unui film trecând degeaba. Nu e prima oară când mă întreb cum e cu putinţă să nu se poată coordona în linişte trei elemente ale unei filmări. Mă întreb şi acum, îi întreb şi pe cei din jur şi aflu că în cazul de faţă — poate că şi în celelalte — ceea ce lipsea era un fleac de walkie−talkie, un fel de microfon ca acela de care se servesc miliţienii şi cu care se poate comunica de la distanţă chiar şi în şoaptă. Atât. Şi de abia acum acel «cum e cu putinţă» mă cuprinde ca o uimire fără margini. Pentru că, dacă într-o filmare cu figuraţie multă, cu hărmălaie multă, indicaţiile de plan doi se mai pot pierde, aici, într-o scenă în două personaje, într-o scenă de intimitate şi atmosferă în care se joacă nuanţele şi zecimile de nuanţe ale unei replici, în care actorii sunt în prim plan, şi trebuie să fie degajaţi şi trebuie să creeze prin prezenţa lor o atmosferă, aici, şi zborul unei muşte poate fi fatal, dară-mi-te strigătul acela disperat: «Scoate IMS-ul din cadru!» Ca să nu mai vorbesc de oboseala, de descurajarea care-I poate cuprinde pe actorul obligat să-şi întrerupă replica de atâtea ori de câte «n-a plouat» sau «n-a fost maşina în cadru» sau... Nu se poate să stai o zi pentru un cadru. Să stai o zi doar — doar se va nimeri ploaia cu autobuzul, cu figuraţia şi cu norul.
Şi totuşi Vitanidis speră. Complicii lui întru speranţă, echipa
Răutăciosului adolescent mai este compusă din: Radu Gurău, regizor secund;
Aurel Kostrakiewicz, operator; Ateodoresei Răducanu, cameraman; Gheorghe Teban, directorul filmului; Suru Anastasia machiaj;
Marcel Bogos decoruri şi costume; Tache Fotica, coafură (coafura este foarte importantă în filmul ăsta spunea Irina Petrescu); Bogdan Cavadia, sunet; Rădulescu Domnica, secretară de platou. Şi când totul va fi gata, Magda Chişe va monta acest
Răutăcios adolescent, aşa cum se pricepe ea mai bine
Abia atunci se va vedea ce s-a ales din toate speranţele. Ale lor, ale mele, ale noastre, ale tuturor.