Valerian Sava are dreptate.
Răutăciosul adolescent începe stângaci, chiar foarte stângaci. Şi totuşi într-o rapidă şi progresivă mişcare dialectică, într-o intimă mişcare interioară care se face simţită cadru cu cadru, filmul lasă de-o parte balastul, patina „made in Buftea” şi coboară în noi, în spectatori, cu ceva deosebit, adevărat, omenesc. Scenaristul Nicolae Breban, regizorul
Gheorghe Vitanidis, actorul
Virgil Ogăşanu topesc într-o osmoză nemaiîntâInită în filmele româneşti de până acum viaţa. Viaţa care înseamnă dragoste sau drogoste ratată sau dragostea de mâine, viaţa care înseamnă orgoliu şi încercarea de a te elibera de orgoliu, viaţa care înseamnă depăşire şi autodepăşire. Până la
Răutăciosul adolescent nu ştiam să iubim în filmul românesc. Acum ştim, chiar dacă iubirea dintre Ana şi doctorul Palaloga n-a fost „pentru toate anotimpurile”. Dacă acesta ar fi singurul câştig al filmului semnat de Breban şi Vitanidis şi tot ar fi destul. (
Alexandru Racoviceanu)
Cu toate reţinerile critice, cronica dovedeşte prin însăşi amplitudinea, nuanţarea argumentaţiei şi grija de a nu omite niciun detaliu semnificativ, că avem, în sfârşit, un film de care merită să ne ocupăm cu răbdare, cu admiraţie. Un film despre ele cărui deficienţe se poate scrie fără teama de a-i anula calităţile.
Dacă personal nu împărtăşesc părerea cronicarului că pe alocuri „sărăcia interpretării” dă „preţiozitate dialogului”, şi cred, dimpotrivă, că relaţia cauză−efect se stabileşte în sens contrar; sau dacă nu am observat acele secvenţe „lipsite de orice urmă de literatură”, şi cred, dimpotrivă, că filmul nu scapă deloc din zona de gravitaţie a literaturii — aceste controverse de opinie mi se par nefundamentale. Fundamental mi se pare — desigur nefăcând abstracţie de treapta valorică, aşa cum este ea, la care se află acum filmul românesc — că
Răutăciosul adolescent este un film despre care se poate scrie adevărat, care suportă bine critica. Ceea ce nu e puţin. (
Adina Darian)
