Nu văd azi regizor care să filmeze muncitorul cu atâta sinceritate!
Riscând a fi socotit neserios, nebun, subversiv, sadic sau în cele din urmă ironic, susţin aici, negru pe alb, că teleevenimentul ultimei luni, dacă nu al ultimului trimestru sau chiar semestru, a fost
Răsună valea. Filmul românesc din 1949, primul film de actualitate stringentă, primul film care amesteca documentarul cu invenţia, vérité-ul cu ficţiunea, realismul cu fotomontajul supra-realist, comedia cu drama, tipul cu arhetipul, science-fiction-ul cu politic-fiction-ul şi cu coeur-fiction-ul... Dar înainte de toate acestea trebuie să spun că
Răsună valea a fost nu atât un teleeveniment cinematografic, ci un teleeveniment psihologic şi psihanalitic. M-am uitat la acest film cu încordarea proprie unei şedinţe la psihanalist, când întins pe bancheta freudiană, analizezi un vis pentru a-ţi descoperi din imaginile visate schema unei nevroze sau, ceea ce numesc psihiatrii, tendinţele nevrotice, adică acele impulsuri primare, bune sau rele, nu neapărat nocive, care-ţi vor domina viaţa devenind fie obsesii, fie angoase, fie fixaţii de apărare, fie „rezistenţe”. Privit aşa — psihanalitic —
Răsună valea mi s-a părut nici mai mult nici mai puţin, un film fundamental!
La nivelul scenariului (Mircea Ştefănescu) — el împărţea lumea, aşa cum urma să se întâmple ani şi ani de zile, în buni şi răi, în muncitori şi sabotori, în muncitori şi duşmani. Muncitorii erau drepţi, simpli, obsedaţi de construcţie, de muncă, idealişti votuntari care nu muncesc pentru răsplată meschină, chipuri expresive în piatră şi bronz. Ei vorbeau puţin, făceau multe şi terminau fiecare frază cu: „noroc, tovarăşe!” şi cu o bătaie stimulativă pe umărul celui lângă care munceau umăr la umăr. Solidaritatea era exprimată prin lozinci intonate în cor, dar rupte din suflet: „N-am venit ca să privim/ am venit ca să muncim!” Bum-beşti−Li-ve-zeni! Mai târziu a apărut lozinca plată şi cu plată. Aici, nu! Moartea eroică alterna amonios cu cupletul satiric la adresa duşmanului. Duşmanul era beţiv, violent — ăsta era cusurul lui — obsedat de instincte murdare şi dorinţa de sabotaj, el privea cu ochi răi şi scuipa urât când muncitorii se bucurau şi dansau. Duşmanul omora, juca poker, era irecuperabil şi refuzat de idee.
La nivelul regiei şi imaginii (
Paul Călinescu şi Wielfried Ott) — filmul avea vigoare, elan, un schematism sănătos şi curat, forţa puerilă a scenelor de muncă anunţând acele mari reuşite ale documentarului nostru investigator al şantierelor, al „naturii modelate de om”; sunt câteva prim-planuri de brigadieri de o frumuseţe netrucată, oameni munciţi şi asudaţi în cămăşi peticite, — nu văd azi regizor care să mai aibă curajul de a filma muncitorul cu atâta sinceritate şi inspiraţie, privindu-I drept în ochi şi după aceea din cap şi până în picioare, fără să-i pese cum arată încălţămintea sau hainele lui ponosite. La nivelul jocului actoricesc — totul era, de pe atunci, teatru, actorii toţi veneau din teatru, pecetea era pusă, ca o ştampilă apăsată. Nimeni nu se mişca normal în faţa aparatului, la nefirescul gesturilor răspundea statica privirii — dar câteva priviri erau memorabile: Talianu, în bancher care cade zdrobit la vestea naţionalizării, Beligan în puşlama de bani gata, Mişu Fotino cel de azi, figurant în două planuri secundare, un fel de elev cu ochelari venit pe şantier.
La nivelul montajului — 2-3 naivităţi dezarmante în simplitatea lor ingenuă: o şedinţă stas la minister, „tăiată” de un afiş cu Danielle Darieux peste care se lipeşte un afiş chemând la muncă voluntară; un poker în casa Gogulenilor peste care radioul aruncă marşul brigadierilor. Marşul acesta al lui Breslaşu e o capodoperă absolută. Filmul întreg se mişcă sub semnul lui şi muzica — prin sinceritatea şi patosul ei — salvează şi înnobilează scene incredibile în 1971, replici „mortale” ca: „tovarăşi, un grup restrâns de ţărani”... „cunosc importanţa” sau dialoguri cu nimic mai prejos de discuţia lui Armstrong pe Lună cu centrul de la Huston:
— Dorul de tine m-a adus pe şantier! spune ţăranul lon (Marcel Anghelescu) iubitei sale, Eugenia Popovici.
— Cum? N-ai venit ca să munceşti? replică ea, minune mare.
Întindeţi pe bancheta freudiană orice film românesc şi veţi auzi, departe, în adâncul subconştientului său,
Răsună valea.
