REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Radu Beligan – „Hazul nu e meseria mea”


— Mi-ar plăcea să vorbim despre haz. Hazul e doar meseria dumneavoastră.
— Da' de unde, Vocatia comică mi-a descoperit-o Victor lon Popa. Şi pentru că repertoriul vremii consuma mai mult comedia, am fost împins, ca să zic aşa, în braţele comicului. În primul şi unicul meu an de conservator, jucam dramă şi nici prin cap nu-mi trecea că voi juca vreodată comedie. Dintotdeauna am crezut despre rnine că sunt un actor grav şi abia acum încep să devin ceea ce ştiam că sunt. E adevărat, nu pot să-mi repudiez biografia teatrală comică, pentru că ea a însemnat un minunat mijloc de contact cu masele largi de spectatori, dar nu e mai puţin adevărat că sunt însetat să joc şi alte roluri cu sens mai profund, roluri de „personaje contemporane puse în faţa marilor probleme ale existenţei” (ca să mă exprim în termeni de specialitate). Ele au şi început de altfel cu „Rinocerii”. Şi chiar în film, dacă aş mai dori să fac film, tot asemenea roluri mi-ar plăcea să joc.
— Şi cum s-a desprins publicul de imaginea pe care şi-o crease în ani de zile despre dumneavoastră?
— Greu. Am trăit o perioadă de prestigiu comic atât de mare, încât ajungea să păşesc pe scenă ca lumea să râdă. Eram etichetat şi a trebuit să duc o luptă destul de serioasă ca să desprind eticheta asta de pe numele meu, ca să şterg din concepţia publicului imaginea de actor violent comic. Lupta a început, cred, cu „Steaua fără nume”, „Medicul în dilemă” şi „Trei surori” care erau, de fapt, introducere la un teatru poetic. Apoi „Ziariştii”... De altfel Moni Ghelerter a făcut un act de mare curaj distribuind, la ora aceea încărcată de prejudecăţi, un actor cu reputaţie de comic într-un rol de erou pozitiv.
— Dumneavoastră nu aveţi prejudecăţi?
— Nu numai că nu am dar sunt un inamic înverşunat al lor... Virgiliu spune: „Poţi abandona totul, exceptând nevoia de a înţelege”. Or, prejudecata este duşmanul nr. 1 al înţelegerii. Din fericire, n-am fost niciodată robul vreunei prejudecăţi. Am o curiozitate veşnic deschisă şi poate că în asta stă secretul tinereţii mele interioare. De pildă, acum, foarte multă lume e revoltată aprioric de ideea că se face un musical după „Steaua fără nume”, iar eu, care sunt afectiv legat de această piesă, şi aş avea deci şi o scuză Ia revoltă, abia aştept să-l văd şi aş fi foarte fericit să-mi placă. lar dacă n-o să-mi placă, nu va fi în niciun caz pentru că e „musical”.
— E atâta vreme de când n-aţi mai făcut film, încât asta seamănă aproape a divorţ. De ce?
— Pentru că în nici un mariaj nu există dragoste în sens unic. Eu am fost gata să ofer oricând cinematografului amorul şi resursele mele, dar el nu mi-a oferit niciodată rolurile pe care le visam. De altfel, cred că nici nu se poate vorbi despre mine ca actor de film. Cu trei excepţii: Răsună valea, Castelanii şi Paşi spre lună — toate celelalte au fost ecranizări după piese de teatru. Aş putea spune că n-am fost încă încercat ca actor de film.
— Şi ce miracol ar trebui să se întâmple pentru ca să reveniţi în condiţii fericite pentru toată lumea?
— Să-mi cadă în mână un scenariu ca Z… Yves Montand, care este senzaţional în acest film, m-a făcut să mă gândesc încă o dată la faptul că un actor câştigă imens cu vârsta. Atunci când poartă în spate şi întipărită pe figură o întreagă biografie. O faţă netrăită nu are niciun dumnezeu. Uitaţi-vă la toţi foştii juni-primi: Alain Delon, Belmondo. De-abia acum încep să devină cu adevărat interesanţi. Pentru că au trăit şi pe feţele lor se vede asta. Mai ales în film.
— Deci tot am vorbit puţin şi despre film, deşi se pare că marea dumneavoastră dragoste e teatrul. De altfel o dragoste cu acte în regulă: sunteţi directorul Teatrului Naţional.
— În mod fatal te ataşezi de copilul cu care-ţi pierzi cel mai mult timp. lar la ora asta viaţa mea se consumă între teatru şi familie. Cele două familii ale mele. La mine cred că teatrul e mai mult decât o vocaţie. E o intoxicaţie. Până şi copiii mi-i privesc în perspectiva de viitori actori. Ca pe vremea celebrelor familii de actori care-şi transmiteau meseria din tată în fiu. Nu am deloc prejudecata părinţilor de azi, care se gândesc să dea copiilor o meserie mai sigură şi mai bănoasă decât aceea de actor. Dar n-am nici prejudecata meseriilor intelectuale. Dacă copiii mei nu vor avea vocaţii artistice, îi voi îndrepta spre meserii manuale. Oricum, o croitoreasă bună e mai de respectat decât o actriţă dubioasă.
— Şi iar am vorbit despre prejudecăţi. Ca să schimbăm subiectul, ce planuri aveţi cu Teatrul Naţional?
— Va fi o mare instituţie, cu rolul pe care-l merită în cultura noastră, pe care I-a avut dintotdeauna şi pe care sper să-l aibă şi de azi înainte. Dar voi veghea cu străşnicie să nu se „instituţionalizeze” niciodată.
— Ce credeţi despre discuţiile care s-au purtat în jurul spectacolului „Regele Lear”. De ce au fost atât de înfocate?
— Ruperea bruscă cu un anumit stil conveţional al spectacolului shakespearian a fost, bineînţeles, o cauză, mai ales că fenornenul se petrecea pe scena oficială, ca să spun aşa... Şi pe urmă, pentru că, probabil, spectacolul merită să fie discutat, nu?
— Fără îndoială că da... Orice interviu se termină cu: „ce planuri aveţi pentru viitor?”. Eu v-aş propune cinci minute de visare. Să începem cu visurile imediate.
— Să trec cu bine examenul greu al intrării în noua sală a Teatrului Naţional. Ceea ce presupune o toaletă spirituală specială a ansamblului şi pregătirea unui repertoriu demn de una dintre cele mai bune clădiri de teatru din lume… Printre visurile personale: „Shylock”, „Richard al III-lea” şi „Cyrano de Bergerac”...
— Şi visurile îndepărtate?
— Să pun în scenă „Trei surori” de Cehov, cu cele trei fiice ale mele.
— Nici un vis legat de film? Chiar niciunul?
— Visez să fac, ca Jean Gabin — la maturitate şi după o lungă întrerupere — o adevărată carieră cinematografică. Toutes proportions gardées, bineînţeles.
 
(Cinema nr, 2, februarie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, radu beligan

Opinii: