În calitatea sa de „cel de al treilea western românesc”, acest film are curioase obligații cu privire la originalitate. Una din ele, și poate nu cea mai puțin curioasă, e să-și păstreze orginalitatea ei originară, adică să nu-și piardă originalitatea cu care s-a născut, noutatea prin care diferă, de Ia început, de toate sutele de westerne făcute până acum. Western-ul a vorbit întotdeauna despre însăși clădirea republicii americane. Printre zidarii ei s-au numărat oameni din toate neamurile pământului. Fiecare din aceste neamuri a pus o pecete proprie pe marele „melting pot” (creuzetul popoarelor). Literatura și cinematografia americană le-a zugrăvit pe fiecare de sute de ori. Cineaștii români: scenariștii
Titus Popovici (a scris primele două serii și a imaginat ideea celui de al treilea subiect) și
Francisc Munteanu, regizorii
Dan Pița și
Mircea Veroiu s-au silit să găsească un accent românesc pentru acest gen cinematografic. Căci și dincolo de Atlantic, românii și-au păstrat spiritul înțelept, cumpănit, tenace, muncitor și înfrumusețat printr-un sobru umor și o discretă ironie. Cineaștii români au imaginat o familie de trei transilvăneni. Frați, gândind la fel, dar fiecare altfel. Traian Brad, fratele mai mare (
Ilarion Ciobanu), autoritar, înțelept și hâtru; fratele mai mic, Romulus (
Mircea Diaconu), un fals găgăuță, un inocent care pare cam tont, dar nu e. Între ei doi, Johnny (
Ovidiu Iuliu Moldvan) este acel specimen de român binecunoscut, românul taIentat la toate, serios, dârz și — cum să zic? desfășurând în tot ce face, în tot ce spune, o superioară eleganță. În povestea lor, acest brelan omenesc contrastează cu restul populației, cu restul „melting pot”-ului, prin felul lor de a fi totodată viteji și modești. În primele două filme ni-s arătați rezolvând în felul lor probleme de care alte westerne nu se ocupaseră până atunci (de pildă, în
Profetul, aurul și ardelenii: șarlatania preotului mormon cu privire la aurul găsit de muncitorii săraci).
În acest al treilea film,
Pruncul, petrolul și ardelenii (regizat, ca și primul lungmetraj al ciclului tot de Dan Pița), Johnny devine ajutor de șerif, șeful său având realmente nevoie de ajutor. Nu în sensul obișnuit, ci într-un sens destul de original, caraghios și înduioșător. Că șeriful șef nu suferă, ca Gary Cooper din
High Noon, de nenorocirea de a fi singur, ne-ajutat, ci suferă de un păcat oarecum invers. Este chiar dânsul personal cam laș. Cu bonomie. El „încurajează” discret și politicos pe tâlhari. Căci declară tuturor că el, de la ora 10 seara în sus, doarme dus. Și nu admite să fie deranjat. Deci nopțile aparțin în exclusivitate pistolarilor și amatorilor de umflare în pene. Ba uneori șeriful nu se opune când cutare bandit obține de la ceilalți bandiți ca toate străzile orașului, pentru toată durata cutărei nopți, să-i aparțină numai lui și faptelor sale. Situație originală, neîntâlnită încă în alte westerne. Șeriful nostru nu e terorizat, ci pus în stare de somn voluntar.
Iată și un alt aspect original în relațiile dintre el și ardeleni. Frații Brad vor să-și facă un rost. Deci au nevoie de parale. Deci se vor adresa iscusitului lor frate Johnny. Care le promite că le va face rost de bani. Căci acolo, în acel oraș, are un debitor foarte bun platnic. O persoană bine, care îi datorează câteva sute de dolari. Cine credeți că e debitoruI? Nici mai mult nici mai puțin decât însăși Republica Statelor Unite. Pe baza unui contract simplu și onest, Johnny predă autorităților pe cutare ucigaș sau hoț, pe capul căruia se pusese un premiu. Îl vedem pe Johnny cum examinează atent peretele oficiului șerifului unde sunt prinse în ace mutrele delincvenților „premiați”. Alege pe unul din ei și, apoi, cu un deosebit succes, îl aduce pachet șerifului.
Un amănunt foarte „western”. Adeseori pionierii se procopseau grație unui pur hazard. Tot cam așa ceva Ii se întâmplă și fraților Brad. În ferma lor nu e apă. Mezinul se duce la râulețul de pe moșia vecinului. Care nu-l lasă. Trage în el și-i găurește toate gălețile. Atunci Traian Baci,cu demnitate, se apucă să sape un puț propriu. Și tot săpând, îl podidește o binecuvântată duhoare. A dat de petrol!
Altă noutate: ardelenii noștri sunt obsedați, de gândul de a se întoarce acasă, Ia Poplaca, după ce s-or îmbogăți. Dorul de acasă nu-i va părăsi nicio clipă. Johnny refuză pe fata frumoasă, bogată, deșteaptă, care îl iubește și pe care o iubește. O refuză fiindcă el, curând, se va întoarce la Poplaca...
Vecinul ceI cu apa e maghiar, foarte țanțoș și foarte chiabur. Fost husar în oastea împărătească, tată a patru flăcăi pistolari eminenți și al câtorva fete de toată frumusețea. Când se întâlnește cu ardeleanul, îi apucă pe amândoi un elan de tandrețe, de fraternizare, de rudenie sentimentală, care se traduce prin îmbrățișări și cântece cântate bilingv, generos și fals. Că uneori ei au mici discuții teoretice, unul susținând pe Kossuth, celălalt pe Iancu, asta nu le alterează prietenia. Foarte interesant cum această vorbire a ambelor limbi și acea naștere pe meleagurile Transilvaniei provoacă un afectuos sentiment de rudenie.
De asemenea interesantă, originală și demnă de romantismul western a fost ideea de a introduce în luptă o armă bizară: o locomotivă cu aburi dar fără șine, călcând direct pe pământ. O namilă de fier doborând totul în cale, perforând ziduri, ca un tanc.
Autorii au păstrat intactă originalitatea psihologică a celor trei frați; precum și diversitatea lor; precum și noutatea măruntelor întâmplări printre care se mișcă. Plus hazul și vorba lor gustos ardelenească, contrastând cu vorbirea în englezește a celorlalte personaje. (Vorbire perfectă, atât lingvistic cât și actoricește.)
