​„Promisiuni” – cronică de film

     Noul film al Casei Cinci, Promisiuni (re­gia: Elisabeta Bostan, scenariu: Vasilica Is­trate) readuce în discuție o categorie cinema­tografică populară despre care nu se poate spune că ar fi fost oropsită, dar nici că ar fi trezit vreodată un interes major. E vorba de așa numitul film de familie. „De familie” pen­tru că se adresează concomitent celor trei generații despre care proverbele spun că, aflate sub același acoperiș, în stare de an­tantă, dau omului șansa de a fi fericit. Sunt, deci, filme apte „să cointereseze” problema­tic și sentimental pe copii, dar nu numai; pe părinți, dar nu numai; pe bunici, dar nu nu­mai în calitate de parte separată. Filmele acestea cultiva, în modul lor specific, o stare de afecțiune pentru microcosmosul familial și, desigur, prin extensie, prin iradiere pentru lumea înconjurătoare, pentru societatea în care ai apărut. Avem de-a face cu o adevă­rata școală a tandreții solidare. Elevi de dife­rite vârste învață sau reînvață, după alte legi decât cele pedagogice, să descopere, cum se zice, „partea ta de vina” sau partea de răs­pundere. Este un tip de film în care predomi­nante sunt generozitatea și lealitatea de factură romantică.
     Cam asta e aria.
     Elisabeta Bostan o cunoaște foarte bine fi­indcă de mulți ani aici ară, aici seamănp, aici și-a recoltat și-și recoltează o cantitate im­presionantă de premii naționale și internațio­nale. Cine nu știe, cui mai trebuie să-i spu­nem că avem de-a face cu o personalitate care nu de azi, de ieri a câștigat pentru sine și pentru cinematografia din care face parte un statut de autoritate?
     Filmul Elisabetei Bostan se edifică, cum era de așteptat, pe un scenariu de Vasilica Istrate. Colaborarea regizoarei cu scenarista e veche și trecând pe un teritoriu care nu mai e al strictului comentariu cinemato­grafic se poate spune că într-o breaslă a fluctuațiilor afective — obiective și subiecte — acest cuplu rămas intact și fidel lui însuși de-a lungul atâtor ani, fidel și dornic și apt să-și găsească resurse noi, fețe noi, impune respect.
     Subiectul Promisiunilor pornește de la un fapt nu lipsit de o anume ciudățenie, pentru că dacă până acum am avut de-a face cu nu puține cazuri în care mamele reclamau pater­nitatea, acum ne aflăm în fața situației, să nu-i zicem bizare, să-i spunem inedite în care tatăl reclamă maternitatea. Adică: un bărbat în puterea vârstei și a carierei are revelația că prietena fetiței lui este de fapt și ea copilul lui. O idilă demult uitata indică scenarista Vasilica Istrate, inspirată — se pare — „de un fapt real”, o idilă uitată la margine de crâng este repusă pe tapet, iar juna de acum zece ani și... azi soție iubită și iubitoare, azi mama a trei copii, azi femeie la casa ei, se trezește somată — deocamdată nu și juridic —, so­mată moralmente să dea fetița atât de talen­tată încât a ajuns, iat-o, și la televiziune. Fe­tița a cărei înfățișare pledează că e fructul — alte fructe de pădure — fructul, zic, al acelui îndepărtat moment de slăbiciune preconju­gală. Mișcarea care declanșează conflictul e, cum ziceam, cam stranie, dar odată declan­șată, mașinăria intră pe un teren în care ni­mic nu e straniu, totul sugerează cu finețe, cu delicatețe, cu afecțiune atmosfera unui oraș de provincie cu mari cuartaluri de blo­curi, cu artere animate, cu mari magazine fil­mate pe dinăuntru și pe-afara, prin vaste, transparente, uși batante care reflectează și suprapun o lume multicolora și grăbită, un oraș modern, dar nu lipsit de o ultima undă patriarhală (poezia grădinilor din spatele casei în care — ca în tablourile impresioniste — se mai sta pe scaune de papură în lumina unei blânde după-amiezi, se mai bea o cafe­luța la umbra boschetului, se mai găsește printre rufele grădinii de zarzavat un iepure de casă pe care — evident — nimeni n-are inima să-I taie). Atmosfera orășelului se foca­lizeză zn atmosfera unei tinere familii —  el miner, un Mircea Diaconu cu picioarele pe pamânt, cu greutate și cu greutăți de tată de familie care mai mult se preface sever; ea, Maria Ploae, vânzătoare, gospodină, mama tulburată din rosturi, în fata acestei noi, stu­pefiante situații, panicată ca un om cinstit ce e și tocmai pentru că e cinstită e mai încli­nată să catastrofeze decât să reacționeze calm, rațional cum se zice.
     Meritul filmului stă, mai ales, în unitatea stilistică, în recompunerea firească, dar nu lipsită de poezie a unor sentimente funda­mentale: solidaritatea lipsită de emfaza a so­ților „la bine și la rău”, încrederea în omul de lângă tine, dragostea de tată, dragostea de mamă, dragostea filială și, nu în ultimul rând, dragostea pentru „o viață trăită frumos”.
     Talentul Elisabetei Bostan are o deschidere specială spre universul sentimental propus de scenarista unei cercetări în care, domi­nante nu sunt tonurile tari, de contrast, ci no­tele înțelegerii — „homo sum...” și delicatețea sufletească. O anume irizare, o anume șoaptă, o anume dulceață (a luminii, a mișcă­rii fluente, uneori aeriene, de apărat, a accentuării unui detaliu, a introducerii unui motiv muzical, a pauzei încărcate de sens etc.), decupează scene de viață: scena cererii în că­sătorie: amorezarea pe loc, hotărârea bruscă, sfiala camuflată în temeritate — una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din filmul actualității; scena tânărului bărbat la maternitate: vine să-și ia în primire primul născut, emoție, fâstâceala, mândrie; duminică dimineața în „cuibul” unei vesele familii care nu știe că-i dă ocol necazul, scena mutării la o nouă școala — portretul dirigintei, al „dirigăi” adică, portretul unei clase cu puști, ad­mirabil dirijați și filmați, puști fermecători, puști fremătători; scena unei partide de tele­vizor cu bere și meci, bineînțeles, ceremonia­lul orei de închidere la un mare magazin; vi­ața duminicală la mama de la țară și întoar­cerea, seara, cu plasele pline; etc.
     Sub bagheta Elisabetei Bostan aceste „momente de viață” încep să vibreze de căldură și de semnificații. Suntem introduși nu într-o familie, ci într-un univers -al simplității demne, al curățeniei al incapacității funciare, de a fi altfel decât cinstit.
     Încă o data sufletismul binecunoscut al re­gizoarei își dă mâna cu la fel de binecunoscu­tul ei profesionalism. Actorii sunt conduși cu siguranță, evident, dar o siguranță plină de gingășie și gingășii. Niciodată frumusețea de madonă a Mariei Ploae nu ni s-a părut mai sensibilă, mai interiorizată, mai aptă de a face să treacă nuanța. Personajul lui Mircea Diaconu — minerul — este plin de semitonuri. Un om dintr-o bucată nu este, deci, un om cu o fațetă. Asprimea de ton e voit formală, bruschețea veșnicului grăbit e de circumstanță, încruntarea e mai mult un tic. Dincolo de crustă: o inimă mare și o minte isteață. Pâ­inea lui dumnezeu! Foarte bună copila Me­deea Marinescu care crește de ani de zile sub ochii noștri și al reflectoarelor de la Buftea. Până nu de mult dezinvoltura fetiței ne uimea și amuză, iar în subsidiar — aș păcătui dacă n-aș spune —, ne trezea o anume îngrijorare. Făpturile prea crude și prea dezinhibate pot cădea ușor în capcanele cabotinismului. Inteligent condusă mica noastră interpretă nu e azi numai vedetă, e și actriță cu remarca­bile talente muzicale, cu temperament impe­tuos, cu obraz mobil, cu „jocuri de privire”, deloc complexată de statura unor parteneri de renume.
     Ion Caramitru navighează cu știuta-i inteligență printre meandrele unui rol complicat, complicat pentru că un sentiment nobil — dragostea, mă rog, discutabila dragoste pentru un copil dotat și uitat — apare pe un fond josnic. Toata distribuția evoluează unitar sub semnul unei sincerității calde. Fiecare actor e convingător instalat în rolul său: loana Cră­ciunescu — o tânără femeie anxioasă, un om al cărui suflet se asortează perfect cu propria locuință, o casă încă necunoscută, cu mobi­lele — mobile stil — încă în stivă. Privirile piezișe ale lui George Mihăiță, intonațiile lui pline de aluzii încarcă pe vechiul amic când cu un apetit de Iago, când cu o inocența de simplu catalizator. Actrițele compun cu o cu­loare fără stridențe, echilibrată, perspicace: Valeria Gagialov pedanteria snoabă a unei cucoane de o excesivă vitalitate: Rodica Mu­reșan — calmul cochet și nu lipsit de ironie al unei profesoare care se știe iubită; Sanda Toma — ștaiful unei șefe din ierarhia comer­țului cu bucata. Copiii (Dan Bordeianu, Vlăduț Pop, Adriana Stamatescu și ceilalți) sunt uși în valoare cu tact și, repet, cu multă duioșie.
     O duioșie rezonând cu toate elementele care „fac atmosferă”: cu imaginea lui lon Ma­rinescu, de o mobilitate muzicală acordata mereu la mișcările sufletești, imagine mereu însetată de obrazul uman; cu decorurile lui Dumitru Georgescu și costumele iscălite de Neli Merola-Grigoriu (farmecul apartamente­lor „de bloc veritabil” cu tablouri de lânică și fotografii de nuntă pe pereți, cu macaturi de zestre; elocința unei vestimentații care nici un moment nu-i costum, o haină purtată, o flanela lucrată „de mână”, o pereche de pan­taloni obosiți asortată la cartoanele cu ouă, la sacoșe, la oala de ciorbă, la paltonașele „cinévérité”; cu o bandă sonoră (ing. Silviu Camil) care portretizează cu decibeli un apartament de bloc năpădit de vacarmul stră­zii și al trenurilor dintr-o nevăzuta gară, o vilă a tăcerilor apăsătoare, un țiuit purtător al aceleiași stresante amintiri; cu muzica lui Te­mistocle Popa unduita elegant într-un con­flict care cheamă adeseori, ca martori, flash-back-uri fără cuvinte, dar ce nevoie de cuvinte are o fetiță filmată în leagăn, apoi la primii pași, apoi la aniversarea cu patru lumânărele sau pajiștile inspirate de școala de la Barbizon i-acolo toată dulceața verii, ierburile ei încinse, vibrația luminii în frunziș și firește copiii cu chipurile de îngeri laici și coronițe de flori pe-o sprânceană.
     Încă o dată Elisabeta Bostan impune res­pect și un anume tip de film. Filmul optativu­lui. Filmul tandreței.