În cinematografia noastră debutul în regia de film, în realizarea primului lung metraj artistic este, indiscutabil, o probă de maturitate, dat fiind că cel ce debutează are deja o anume experiență de cineast, el trebuind să treacă, după absolvirea I.A.T.C.-ului și după un stagiu obligatoriu în Buftea sau pe alte platouri, prin proba de foc a scurt-metrajului artistic.
Cristina Nichituș-Mihăilescu, care debutează azi în filmul artistic de lung metraj, a realizat până la această nouă fază a carierei sale, peste 40 de scurt-metraje — multe chiar pe platoul I.A.T.C.-ului, unde este cadru didactic la catedra de regie-film — cu cele mai bune dintre aceste filme participând la festivaluri naționale și internaționale și obținând merituoase premii.
Un scurt-metraj exprimă in nuce calitățile unui regizor. Și pe Cristina Nichituș-Mihăilescu o reprezintă foarte bine filme ca Examen, 1893, Lume, lume... (I. L. Caragiale), Pașoptiștii, monografia dedicată lui Sadoveanu și altele. Neîndoielnic însă că experiența și „călirea” pentru filmul de lung metraj se obțin făcând lung metraje! Fiindcă un asemenea film reclamă o capacitate specială de a construi filmic, de a structura o poveste complexă pe mai multe planuri, de a crea o unitate estetică dintr-o diversitate de cadre și secvențe răzIețe, de a ști să organizezi și să conduci o mare echipă de filmare cu numeroasele ei compartimente de creație și producție, ca pe un singur om etc.
Cu Pădurea de fagi, Cristina Nichituș-Mihăilescu face dovada unei asemenea capacități. Debutul său este o probă de maturitate trecută cu succes. Filmul are câteva calități care, impun atenției înzestrarea specială a regizoarei. În primul rând, capacitatea acesteia de a crea atmosferă. O atmosferă sui-generis — în mișcare, în evoluție lăuntrică: în preajma momentului istoric de la 23 August 1944, o grupă eterogenă de telefoniste, având preocupări și mentalități felurite, trăiește și evoluează filmic odată cu misiunea pe care o primește, cu însăși evoluția evenimentelor social-politice, care sunt prezentate — în viața „fără griji” a tinerelor fete — întâi ca un ecou de fundal, apoi ca un adevăr de viață, ca un fapt al supraviețuirii, ca un element vital al conștientizării, coeziunii și implicării „naivelor” eroine în miezul fierbinte al is toriei, ale cărei protagoniste devin.
Această transformare și totodată transfigurare lăuntrică este adusă în prim-plan, este urmărită de cineast cu finețe, cu o aplicare specială pe latura nuanțărilor. Un aport esențial în acest sens aducându-și imaginea (Marian Stanciu, Cristian Comeagă), care acționează ca un personaj viu, implicat în destinul protagoniștilor.
Acestor calități principale ale regizoarei li se adaugă și știința de a lucra cu actorii, mai exact, cu actrițele, lângă debuturi ca cel al Ralucăi Penu sau al Ancăi Sigartău aflându-se actrițe experimentate ca Tora Vasilescu, Catrinel Dumitrescu sau Elisabeta Adam, individualitatea creațiilor strălucind în omogenitatea întregului.
Așadar, ne aflăm în fața unui debut promițător, care în seria de filme antirăzboinice aduce un suflu nou, prospăt, o evidentă notă psihologică, pe un subiect original tratat într-o formă de expresie metaforică, Pădurea de fagi fiind totodată o meditație asupra eroismului.
