​Priviri contemporane

     Colocvii revista „Cinema”. Puncte de vedere despre calitatea în creația cinematografică
     Evidentă mi se pare tendința temelor noastre de actualitate de a-­și cuceri specta­torii (chiar dacă ele nu se situează în locurile de vârf ale stagiunii), tendință care ne în­deamnă să privim cu mai multă luare aminte raporturile lor cu publicul. Nu ne putem imagina filme care să-și amâne, în mod deliberat, întâlnirea cu cei cărora le sunt adresate. „Arta cea mai populară a secolului nostru” își află rațiunea de a fi, chiar dacă nu întotdeauna imediată, chiar dacă nu întotdeauna specta­culoasă, în interesul maselor de spectatori. Cu atât mai mult când avem în vedere acel film căruia ne-am obișnuit a-i spune „de ac­tualitate” cel care dă însăși definiția unei ci­nematografii naționale, relația cu publicul in­tră în raza de atenție, deopotrivă, a creatoru­lui și a observatorului, fie — acesta din urmă — sociolog, estetician. Statornicirea raportu­rilor filmului de actualitate cu cei cărora le este destinat să sustrage judecăților uniformizatoare. Există filme care se impun prin stringența tematicii, prin recognoscibilitatea personajelor în care sunt identificați oameni ai zilelor noastre, dar există și povestiri cinematografice care izbutesc să cucerească prin avansarea unor ipostaze mai puțin obișnuite (vezi Vulcanul stins), o opțiune sau alta nu garantează însă, în sine, succesul, analizele mai stăruitoare relevând, mai întotdeauna, drept platformă a întâlnirii spectatorilor au­tenticitatea artistică a datelor existențiale, in­tensitatea trăirilor emoționale. Noțiunii de ac­tualitate ar trebui să-i asociem, în unele ca­zuri, o alta — cea de „contemporaneitate a privirii”, și în perimetrul cinematografului nostru există creații cu subiect istoric mai ac­tuale decât unele pelicule ce concurează cu reportajele zilei, mai actuale, prin ardența ideilor, prin amplitudinea viziunii, prin forța integratoare a mesajului și puterea de care a celui care privește. Acest fel de „con­temporaneitate” mi se pare încă neasimilat de pelicule cum au fost, în recenta stagiune: O duminică în familie, Să-ți vorbesc despre mine, Păstrează-mă doar pentru tine etc. Să nu uităm însă că, precum cărțile, își au și fil­mele soarta lor. Unele se lasă asaltate de spectatori încă de la primele proiecții. Altele își croiesc drum în timp. Nu este sigur că, în cel dintâi caz, avem de-a face neapărat cu vâr­furi ale creației, după cum nu suntem îndrep­tățiți să bănuim, grabnic, filmele din a doua categorie de o vinovată „încifrare”. (În fiecare zi mi-e dor de tine își are publicul său. Figu­ranții — de asemenea, își are un public al său). Prejudecățile nu sunt buni sfătuitori. Pu­blicul este variat. Este foarte probabil ca fil­mul cu o rapidă forță de atracție se adre­sează grupurilor cu o mai mare mobilitate, după cum nu este exclus că filmul care are nevoie de un timp oarecare pentru a fi des­coperit, își recrutează publicul din rândurile cinefililor cumpăniți și răbdători, care nu vin în sala de cinema pentru a avea, fără întâr­ziere, confirmarea unor lucruri auzite, ci pen­tru a se reîntâlni cu un actor, cu un interpret, cu o temă. Sunt disocieri de care trebuie să ținem seama. Ele ne pot ajuta să așezăm într-o ecuație mai dreaptă cinematograful și publicul său.