Un debut cinematografic, cel al scriitorului Nicolae Breban ca realizator al filmului
Printre colinele verzi (scenariu și regie), pare a marca, după opinia multora, un moment deosebit în evoluția cinematografului nostru. Invocarea în legătură cu acest film a experienței lui Godard, Skolimovski, Bellocchio, Resnais și Robbe-Grillet, observațiile unor confrați care descoperă în această operă „cel dintâi film de autor din istoria cinematografului românesc”, „o tentativă de înnoire a limbajului cinematografic”, evidențierea de către un cronicar cu experiența decanului nostru de vârstă, — maestrul
Suchianu, — a unei secvențe „unice în istoria cinematografului” (uciderea lui Arion) și a celei mai frumoase imagini cinematografice văzute de domnia-sa în întreaga viață (finalul filmului), ne-au făcut să privim oarecum altfel serioasele rezerve pe care le avem în legătură cu acest film. Ne-am reamintit în acest context recomandarea prudentă a lui Bazin: „Când ai de-a face cu geniul, este întotdeauna o metodă viabilă să consideri aprioric că o presupusă slăbiciune a operei nu este decât o frumusețe pe care n-ai ajuns încă să o înțelegi”. Se înțelege că exprimăm aici un punct de vedere personal, ce nu are de-a face și nici nu ține cu orice preț să reprezinte categoriile mai largi de spectatori probabil acel public de „joasă cotă” la care se referea N. Breban în conferința sa de presă, care nu vrea să guste (încă!) filmul
Printre colinele verzi.
Nuanțat, dar parcă în consens, este adus în discuția criticilor caracterul de excepție al filmului
Printre colinele verzi. Categoria de excepție nu implică însă valorificarea, și a echivala excepția cu valoarea excepțională ni se pare a fi doar un sofism, o operație ce sfidează criteriile axiologiei estetice. Mai mult, când examinăm în amănunt chiar diagnosticarea caracterului de excepție al filmului în cauză, constatăm că și ea se face cu destulă ușurință, în fond pe un singur temei și acesta extracinematografic: punctul de plecare al ecranizării, romanul lui N. Breban, „Animale bolnave”. Da, fără îndoială, este un moment de excepție în cinematografia noastră, cel în care ea alege din creația literară contemporană o operă de primă mână, o operă discutată și de loc comodă și o ecranizează cu relativă promptitudine. A bate însă monedă pe caracterul de excepție al filmului și a sprijini o asemenea aserțiune, în principal, pe afirmația că avem de-a face cu o creație „de autor” (într-o accepție ambiguă a acestei categorii) și cu o formulă narativă modernă (echivalentă cu o căutare înnoitoare de limbaj), înseamnă în primul rând a ignora niște experiențe, împlinite ori abia schițate, totuși experiențe! — pe care cinematograful românesc le-a cunoscut (faptul că în epoca artizanală a filmului românesc, unii realizatori de filme semnau concomitent scenariul, regia, imaginea: faptul că mai târziu și foarte recent, regizori profesioniști unii chiar provenind ca și N. Breban din câmpul literaturii au semnat ca și acesta scenariul filmelor realizate, uneori inspirate din chiar propriile lucrări literare; faptul că și în alte filme semnate de
M. Săucan,
S Stiopul,
L. Pintilie,
A. Blaier,
M Urșianu, sunt adoptate structuri narative „deschise”, firești astăzi sub influența literaturii și cinematografului modern).
Printre colinele verzi merită discutat în primul rând pe terenul ferm al „normalității” sale, ca film de debut, ecranizare a unei opere literare. Cum ar fi reacționat N. Breban dacă altcineva ar fi ecranizat în același mod „Animalele bolnave” cum a făcut-o romancierul însuși, nu mă interesează. Și nici argumentele create ad-hoc de proaspătul cineast pentru a-și justifica îndepărtarea de premizele literare de la care a plecat (de altfel, cine a urmărit în timp interviurile realizatorului poate constata cum pe parcurs el trece de la afirmarea fidelității față de opera literară, la aleatorismul și totala libertate față de ea. Că vrea, sau că nu vrea autorul, opera sa literară trăiește independent, cu un univers artistic constituit, și acesta trebuie apărat chiar și împotriva lui N. Breban, dispus de dragul discuției, de dragul acestui film, dar poate mai ales al celui pe care deja ni-I anunță (programatic ca un „experiment”), să o amendeze.
Filmul lui N. Breban ratează, după părerea noastră, tocmai pentru că nu găsește valori cinematografice echivalente celor literare, pentru că nu găsește substanță filmică pentru ceea ce cuvântul scris sugera. Nu este vorba numai de vizualizare, de monologul excesiv, de nonconcordanțe și asincronism, ci în esență de faptul că păcălit de caracterul „cinematografic” al scrisului său (totuși literatură), autorul nu a știut și poate nici nu a căutat să-și rescrie opera în termenii unei alte arte, cinematograful. Este vorba aci, ni se pare, de o neadecvare care devine acută și prin nestăpânirea mijloacelor profesionale ale cineastului, ignorate de realizator cu suverană sau candidă suficiență. Totuși, să precizăm, N. Breban nu face „cinematograf literar”, nici ca Pagnol, nici ca Robbe-Grillet, și nici cum îl făcea Cocteau, și în genere nu cred că face cinematograf, ci că se încântă pe sine jucându-se „de-a cinematograful” (ajutat însă de profesioniști excelenți ca actorii
Dan Nuțu și
M. Albulescu, operatorul
A. Kostrakiewicz și de compozitorul
T. Olah). Ceea ce mi se pare mai grav este că din acest joc rezultă în final o „trișare” concomitentă a spectatorului și a realităților umane și sociale pe care le simțeai palpitând în roman și care în film apar falsificate, palide, sau în unele cazuri schematizate. Unele cronici cinematografice trec cu vederea voita (sau poate silita) ignorare a universului creat de opera literară, identitate istorică, socială, de mediu și caractere — autorii lor mulțumindu-se să gloseze pe marginea caracterului abisal sau al angelismului primordial, a dedublării, ambivalenței ori ambiguității personajelor. Ghicesc aci, când operația e făcută cu bună credință, un transfer de sensuri pe care cititorul romanului se simte dator să-l facă asupra filmului. Întrebat la conferința sa de presă care sunt rațiunile interne ale schimbărilor survenite de la roman la film, în modificarea titlului, a numelor personajelor, locului de desfășurare, a determinărilor istorice concrete, în fapt a acelor date în afara cărora romanul „Animale bolnave” își pierde identitatea realistă specifică, N. Breban mărturisea că schimbările făcute au în vedere faptul că filmul e doar un mod de a didactiza, că oricum romanul rămâne mai bun și că în consecință nu vrea să facă o trimitere directă la el. Citim în această explicație o precauție în fața eventualului eșec, pe un tărâm unde artistul încă nu se simte sigur, o recunoaștere implicită a faptului că ceea ce și-ar fi dorit pentru primul său film nu s-a realizat, dar și că — din păcate — literatul nutrește o neîncredere în cinematograf pe care momentul dificilei sale întâlniri cu filmul i-a accentuat-o. Ar fi păcat ca ea să devină inhibantă. De aceea credem că ceea ce se cade să-i dorim lui N. Breban înaintea celui de-al doilea plan al său este ca acesta să fie la înălțimea propozițiilor sale despre filmul românesc și — mai bine — la înălțimea creației sale literare.
P. S. Rândurile acestea au fost scrise înainte de Cannes.