REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Primul cine−jurnal liber


     În zilele acelea, în zilele când mătcile s-au simțit inutile, pentru că lucrurile s-au revărsat, când prin lume a început să bată un vânt de lumină, în acele zile unice și irepetabile pentru istoria noastră, istoria unui neam înrudit cu lacrima, înrudit cu jertfa, când nimeni n-a mai putut să-și rămână sieși, cei pe care destinul i-a menit să fie documentariști au ieșit în stradă și au început să filmeze. A curs pelicula, avidă de adevăr, a curs parcă mai repede decât baremul tehnic, cele 24 de fotograme pe secundă, iar lucrul cel mai important pentru operatorii ieșiți în stradă a fost, nu atât filmarea ci sensul acestei ieșiri! Ei au fost acolo. Și ei au fost acolo și au strigat cu aparatul de filmat și fiecare strigăt a devenit o imagine document. Nu știu, acum, când privesc acest film, Primul jurnal liber, dacă el este memorabil, dacă este mai mult decât un document, dacă este mai mult decât o emoție, știu doar că el există, nu dintr-un entuziasm ci dintr-o mare responsabilitate. I-am întrebat pe mulți, pe mulți colegi de ce au filmat?! „Trebuia să facem ceva, cum să fi stat deoparte?!” Așadar, aparatul de filmat a devenit pentru câteva zile o armă de temut, de temut chiar și pentru cei care posedau cel mai sofisticat mijloc de represiune. Iar dacă tinerii au pus în fața acelei mașini infernale inventată de minți bolnave și tehnicieni constrânși, doar piepturile lor, doar strigatul lor, documentariștii au pus aparatul de filmat, adică în acel moment o oglindă fidelă a tot ce se întâmplă. lar filmul este anonim, așa cum mulțimile adunate în piețe și pe baricade au rămas anonime. Nimeni nu a mai avut orgoliul realizatorului. Nu au mai fost necesare numiri. Nu a mai fost necesar acordul de plecare, de filmare, de montare... totul s-a făcut dirijat de o forță interioară, forța pe care acest moment și acele zile l-au dat.
     Acel Jurnal liber a devenit un film și singurul titlu posibil a fost 22 Decembrie 1989. O dată. O dată, care a făcut înconjurul lumii. O zi care a fost privită de toată planeta. O zi în care au bătut telexurile, s-au strâns marile conclavuri ale lumii, s-au întrerupt congrese, s-au anulat alte programe TV de pe tot mapamondul. O zi care s-a confundat cu libertatea. Cu România. Cu ființa națională. O zi care a șters confuzia în jurul acestui popor amorțit în propria lui umilire. Documentariștii au realizat filmul unei zile. Și ei au dorit să rămână anonimi.
     Secvențele acestui film sunt impresionante O mare nesfârșită de oameni care s-a adunat în piața palatului. O mare nesfârșită de oameni care a îngenuncheat în fața tabloului pe care scria „Timișoara”! Luptele aprige date pe străzi. Bucuria victoriei. Fuga unui depășit de istorie. Spitale cu morți și răniți. Declarații cutremurătoare. Baricadele acoperite de flori și lumânări. Apărarea televiziunii. A radiodifuziunii. Lacrimi. Multe lacrimi. Minunat este acest popor care s-a întrupat din jale. Un comentariu scris pe un colț de masă, într-o noapte scris, într-o noapte în care acest popor a vorbit lumii! El și-a câștigat acest drept și de câte ori ne vom căuta morții va trebui să privim la stele, pentru că ele sunt de acum ochii celor ce au văzut mai devreme decât noi, cu câteva clipe mai devreme, cum arată libertatea. Această clipă de iluminare nu le-a fost iertată. Noi însă o venerăm.
     De câte ori un copil va întreba: „De ce m-ai înrudit cu neamul acesta, al plângerii, mamă?”, noi va trebui să răspundem: ― „Fiindcă trebuia să te naști, oricum trebuia să te naști!”
 
 
(Noul Cinema nr. 2/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: 22 decembrie 1989, cronica de film, documentar, documentarele sahia, laurentiu damian, primul jurnal liber

Opinii: