REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Presimțirea răului: „Orizont” - cronică de film


     Cred că drumul cel mai puțin adecvat pentru a recepta un film realizat după o carte de referință este să-l judecăm fără să lăsăm din mâini paginile. Să cerem ecranului nu numai o anumită întruchipare a personajelor și a fantasmelor literaturii, dar și parfumul unei lumi articulate după alte legi decât cele ale cinematografului. Iar dacă cineva se încumetă să se întoarcă la o scriere deja frecventată de aparatul de filmat, riscul lui se dubleaza. Pe măsura celor două trimiteri. Orizont, recentul film  al lui Marian Crișan, poate fi, în acest sens, un exemplu aproape didactic. Las la o parte un amănunt: titlul filmului furnizează o nefericită, facilă asociere cu "orizontul de așteptare", sintagmă mult iubită de unii comentatori, în virtutea căreia așteptările publicului sunt introduse de-a valma în teoria receptării estetice. Da, spectatorii așteaptă, speră, doresc, dar generațiile așteaptă, speră, doresc altfel, pentru că spațiul lor de mișcare, orizontul lor este altul. Ne desparte destul de mult timp de filmul lui Victor Iliu La moara cu noroc (1955) pentru a accepta o încercare de eliberare de sub tutela comparațiilor. Ce-i drept, unele sunt imposibil de evitat. Forța unor imagini are efectul dăltuirii în piatră și voi da de la bun început un exemplu: oricît de bun actor este Bogdan Zsolt în rolul corespunzător Sămădăului de odinioară, amintirea demonicului Geo Barton este strivitoare. Există personaje, apariții care, cu vremea, dobândesc aura unei Statui a Comandorului. Aici nu mai e nimic de făcut. Poate, doar să omagiezi vechiul film printr-o scenă desprinsă din rama aurită a acestuia, așa cum este, acum, primul dans al nouvenitului Zoli cu Andra (Ana de odinioară), în care intensitatea privirii lui Bogdan Zsolt își exercită din plin fascinația asupra femeii. În rest, filmul funcționează în parametrii stabiliți de regizor, ai unei adaptări libere după Ioan Slavici, cum ne anunță și genericul. Ai unei translări a acțiunii, a personajelor în lumea de azi. Deși despre bani, atât de incriminați în nuvelă și în ecranizarea lui Iliu, se vorbește încă dela început, în mica reuniune a familiei de ardeleni care gestionează pensiunea unui proprietar olandez, sentimentul indus din capul locului este cel al presimțirii răului, al unei neliniști difuze, devenite teamă, bănuială greu de alungat. Nu mai suntem în pusta arădeană, ci într-un ținut muntos din Nordul Ardealului, la încrucișare de drumuri numai bune penru transportul lemnului. Izolată cum este, pensiunea numită Orizont, deși, firește, cu alte proporții, alt stil, ne trimite la Motel Bates din Psycho. Muzica (Cristian Lolea) ce se ridică în valuri, ori de câte ori peisajul ne duce într-acolo, are și ea ecourile hitchcockiene ale unui Bernard Herrman. Ne interesează mai puțin strădania celor doi soți de a spori banii strânși, ca atâția alții în zilele noastre, muncind în străinătate, cât relațiile dintre ei. Lucian - bărbatul morocănos, posac, ridicându-și rar privirea asupra celui de lângă el, răspunzând monosilabic sau a lehamite (minunatul posomorât Andras Hathazi, știut din Morgen). Nevasta - în aparență adaptată noului loc, alergând tot timpul printre mese, din bucătărie în sală, în fapt, tânjind după un alt orizont. O surprindem, adeseori, privind prin ferestră undeva, departe. Oleg Mutu, directorul de fotografie, o filmează cum numai el știe, încât avem sentimentul că ghicim tresăririle ascunse ale eroinei Rodicăi Lazăr. Prin acea fereastră îl va zări, prima oară, pe Zoli care, până atunci fusese numai un nume, dintr-o întrebare aruncată de aghiotanții săi (corespondenții celor doi porcari din nuvelă): "Zoli nu a trecut pe aici"? Repetată, întrebarea se adaugă micului arsenal al neliniștii. Lucian va trebui să-l accepte ca pe un adevărat stăpân al locului, unul dintre acei mici speculanți din mafia locală a lemnului. Noul Sămădău chiar se declară ca atare: "Eu sunt Zoli. Vreau să știu cine vine, cine pleacă, dacă sunt semne pe lemne, e lemnul meu". Este limpede că Răul s-a instalat. De acum încolo, chiar dacă filmul respectă, oarecum, linia narativă a nuvelei, fără surprize, concentrându-se, un timp, pe agonisirea banilor, apoi pe nevoia lui Lucian de a se descotorosi de intrus (încearcă, stângaci, de altfel, să-l dea pe mâna poliției), cartea cea mare a filmului se joacă în scenele de adevărat thriller, când protagonistul își lasă nevasta singură acasă. Ca iubitori de suspans, știm ce se va întâmpla. Am vrea ca bărbatul să gonească mașina, să ajungă mai repede la locul faptei. Va găsi un dormitor gol, pe Zoli dormind într-o altă cameră și pe Andra, cu chipul răvășit, fumând la fereastră. O Desdemonă care se știe nu doar bănuită, ci și vinovată. Nicio legătură cu Slavici, cu acel "Nu mă omorî, Ghiță", cu Iliu. Marian Crișan imaginează o altă crimă, bestială, măcelărirea lui Zoli, incendierea camerei presupusului păcat și fuga celor doi soți, acum complici, strecurarea lor printre oamenii veniți la slujba de Înviere. Final discutabil. Îi putem spune, însă, și deschis.  
 

 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film orizont, magda mihailescu, marian crișan, orizont film, orizont film review

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu