Vorbirea noastră cea din toate filmele
Nu are niciun rost să ascundem că, uneori, ideea anumitor ecranizări ne sperie. Există fraze fundamentale, dintr-acelea care, fără suportul unei acţiuni, deschid o poartă masivă către însuşi misterul cărţii, fraze cărora cinematograful, de cele mai multe ori, le dă târcoale neputincios. «În Câmpia Dunării timpul este răbdător cu oamenii» — spune Marin Preda în începutul «Moromeţilor», introducere monumentală şi avem dreptul să ne întrebărn, cu nelinişte, cum ar trebui să arate un film care porneşte de aici? Dar un film care îşi alege alt start? Transpunerea pe ecran a
Marelui singuratic (în regia lui
lulian Mihu) ne-a adus şi ea în preajma unor astfel de «griji», după părerea mea risipite pe parcursul filmului (desigur, nu şi pentru cei care au prejudecata «vorbirii pe scurt»). S-a semnalat, cu sau fără reproş că, de fapt, în
Marele singuratic nu există dialoguri, ci
monoIoguri. Este adevărat că eroii îşi exprimă în cascade densele lor acumulări de sentimente, de amintiri, că nu aşteaptă sau nu solicită replica, ba chiar o interzic, pe alocuri. Dar tot atât de adevărat este şi «amănuntul» justificării unor astfel de monologuri-mărturisiri care ţin de însăşi structura spirituală a personajelor lui Marin Preda, de neoboseala cu care aruncă lumii întrebări prefăcute ori, pur şi simplu, întrebări de la care nu aşteaptă niciun răspuns din partea altora, sau pe care îI află ei singuri, într-un târziu, când socotesc că a sosit vremea să-I rostească cu voce tare. În acest sens, însuşi începutul filmului este aşezat sub o splendidă boltă «moromeţiană»: «Ce să faci, la urma urmelor cu libertatea?» — îşi spune Nicolae Mororomete, întrebare care este doar ecoul vechilor frământări, întrebare care are drept martori doar cerul şi copacii, iar drept răspuns un sănătos «Eu ce să fac?» — dincolo de care se aşterne imaginara călătorie a eroului: «Să te plimbi pe suprafaţa pământului, printre oameni, pe străzi sau drumuri şi să te bucuri că tot ceea ce vezi îţi aparţine».
Astfel de întrebări ale înţelepciunii, de a nu avea nevoie de replica momentului traversează din când în când filmul («Niculae maică, ce faci tu acolo toată ziua pe câmp, singur?», «Oare la ce se gândea grădinarul Miciurin...?») ca zborul unei păsări şi, fără a urmări o simetrie cu seria «răspunsului fără întrebări» a monologurilor, autorii au echilibrat, într-un anumit fel, încărcătura afectivă a materiei verbale.