REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Prea mic pentru un război atât de mare


     Nu ştiu câți cronicari de cinema vor muri de moarte bună. Cred că cei mai mulți vom sfârşi în floarea vârstei, sufocați de imagini. Până la urmă, vor năvăli peste noi, ca balaurii, secvențe din Eisenstein şi Dreyer, din Fellini şi Welles, din Antonioni şi Miklos Jancso, căci se pare că, după o viață de om, cu atât ne alegem, să ştim să arătăm cu degetul: asta este ca în Buñuel, aici seamănă cu Forman. Nu se poate ca în pânda noastră neputincioasă imaginile să nu se prăvălească o dată peste noi. Și asta în timp ce confrații noştri într-ale literaturii, criticii, fac o casă atât de bună cu cuvintele. Ei nu le întreabă din capul locului „de unde veniți, din Shakespeare ori din Faulkner?” lar dacă se întâmplă ca ele să se tragă din Faulkner, să zicem, atunci avem de-a face cu o „înrudire spirituală”, nu cu o imitație chinuită. Cuvântul, ființă cu contururi aburite, nu ne sugrumă libertatea de cititor. Imaginea, cu bles­temata ei pregnanță, ne îndeamnă la o permanentă stare de veghe: „Unde am mai văzut aşa ceva?” Astea vor fi ultimele noastre vorbe. Chinurile vor fi şi mai mari dacă ne va fi dat să ne aflăm în fața unei opere de început. Căci abia acolo năravul se desfăşoară în toată plinătatea. Cel mai fagăduitor debut cinematografic al nostru din ultima vreme, cel al lui Radu Gabrea, nu a fost ferit de o astfel de adulmecare. Este tristă încordarea aceasta, cu atât mai mult cu cât știe oricine cât de greu își adună apele cinematografia noastră. Important mi se pare ca, în anumite momente, să ştim cui ne dăm votul, alcătuitorilor de poveşti duioase și colorate, cu false pretenții de intelectualism, sau celor care se chinuie pentru ca nici un cmp de peliculă să nu rămână neutru. Gabrea face parte din familia celor din urmă şi debutul său ni se impune tocmai prin această zbatere ce ne încredințează că avem de-a face cu un adevărat artist. Cu un scenariu suficient de firav,cum a fost cel de la care s-a pornit (abia îl recunoaştem pe D.R. Popescu) Prea mic pentru un război atit de mare putea să ajungă, foarte bine, o frumoasă poezie cu mici viteji de felul acelora cum se mai zic pe la unele serbări şcolare. Meritul tânărului cineast este de a fi izbutit să încarce cu semnificații mai înalte povestea copilului de trupă participant la război. În cele mai bune din scenele sale, filmul are intensitatea unui strigăt de răzvrătire împotriva urgiei care distruge firescul vieții, întronând legi absurde.
     Proporțiile cataclismului se dilată atroce atunci când un copil este obligat să trăiască în mijlocul lui. Dorul după frumusețea normalului, a cotidianului şi a liniştii, a micilor bucurii, străbate în permanență pelicula, dându-i o unitate a sentimentului, aş spune, un ton fundamental, discret şi sincer, în ciuda scriiturii cinematografice fragmentate, alcătuită din atomi ce alunecă mereu în direcții contrare. Tristețea sfârtecării rosturilor fireşti ale lucrurilor marchează toate stările eroilor şi pentru a-i croi drum cineastului nu i-au trebuit nici fraze ample, nici caligrafieri ostentative, ci doar câteva punctări ce trădează capacitatea de a smulge amănuntul de pe un teren îmbâcsit de nesemnificații, aşezându-I în alte raporturi, într-o lumină cu adevărat revelatoare. Mă gândesc, în acest sens, cât de frumos ni se spune râurile sunt făcute pentru a fi privite de pe pod, în neştire, de ochii unui copil, nu pentru ca oamenii hăituiți să-l străbată cuprinşi de groază ca în fața potopului; pâinea este facută să te bucuri de ea, să o aşezi în plin soare şi să ți se pară un miracol (așa cum face Ştefan Radof în una din cele mai bune scene ale filmului); copilăria este făcută pentru o mie și unul de lucruri, printre care și năzbâtiile, și jocul de-a baba oarba, și cufundarea în lumea vrăjită a circului, dar nu pentru mărșăluiala prin clisă și printre ruine. În spatele unor astfel de momente cred că ar trebui căutat talentul autentic al lui Radu Gabrea și, nu mai puțin, al coIegului său, opera­torul Dinu Tănase, a cărui contribuție este esențială. De altfel, cineastul însuși se caută încontinuu pe sine, chiar și atunci când compune vizibil și mărturisit sub povara amintirilor copIeșitoare pe care ni le lasă maeștrii, când încearcă să se elibereze de ele. Oricâte exerciții de stiI ar putea fi citite pe parcursul filmului — și sunt destule — nu acestea alcătuiesc trăsătura definitorie a autorului, ci tocmai capacitatea de a nu se lăsa sufocat de ele, de a descoperi un colț nescormonit încă de aparatul cuiva. E limpede că scena împușcării, a umilirii trupurilor goale seamănă cu obsesiile lui Jancso. Dar de ce să avem ochi numai pentru ea și să trecem cu capuI într-o parte pe lângă o secvență cum este cea a panoramării chipurilor din tren, probă de autenticitate, înțeleasă în termenii artei, nu ai străzii. Gândirea artistică a proaspătului debutant, matură și cultivată, cunoaște, fără îndoială, și secretul autocenzurării.

 
(Flacăra, 1970)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, magda mihailescu, prea mic pentru un razboi atat de mare, radu gabrea

Opinii: