REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA
artist independent pentru film, de unde și traiectoria lui oarecum în zig-zag. Nu e de mirare că pare greu de fixat. După cinci titluri, încă se mai caută și, în consecință, surprinde. După debutul cum nu se poate mai tineresc cu WebSiteStory, care avea drept background realitatea Internetului, părăsește zona incitantă a experimentului și se instalează, nu fără dificultate, în cea a narațiunii clasice, Ursul, vizitată în pași oarecum bătrânești. Nu e mulțumit și bine face, o pornește de la capăt, învață să lege mai bine firele unei povești, iese cu Și caii sunt verzi pe pereți, după care ispita experimentelor îngăduite de digital îi dă din nou târcoale. Acceptă "corsetul formal" impus de filmarea exlusivă POV în Déja vu pentru a-l regăsi, acum, parcă mai hotărât decât oricând să nu mai lase din mână vrednica narațiune a existențelor mărunte care nici nu știu când se ating, unele de altele, în curgerea de toate zilele a vieții. Cele patru istorii care se pot detașa în București NonStop nu sunt ceea ce numim "povești încrucișate", ele nu se varsă, în final, în aceeași matcă. Le-am putea spune intersectate. Spațiul care le adăpostește este același: un bloc din care unii eroi ies, unul vrea să intre, alții sunt aproape prizonieri, spațiu prelungit cu piațeta dominată de un kioșc Nonstop, neonul literelor clipind în noapte, noaptea acțiunii, ca un ochi care a văzut multe. 
Fiecare dintre personajele care vin, pleacă, se întorc, au lăsat un ban măruntului negustor Achim (Gheorghe Ifrim), cu micul lui teatru cotidian, când bombănitor, când suspicios sau al dracului (omul trebuia să facă și el ceva pentru a mai trece timpul), dar, în fapt, bun la suflet. Au lăsat nu numai un ban, ci și o fărâmă din viața lor, ceea ce se poate observa, ghici, între o trecere și alta. Prostituata cu irezistibil accent moldovnesc (mereu încântătoarea Olimpia Melinte), deturnată din drumul către revederea copilului de un telefon urgent, care o cheamă la datorie, trăiește, probabil, una dintre cele mai nefericite nopți. Bătută de peștele ei, fără bani, sprijinită de taximetristul destinat să o ducă la gară, va fi, în cele din urmă, ajutată și de kioșcarul nostru. Ceea ce alungă dulcegăria, sentimentalismul unor astfel de relații este simțul nuanței psihologice care distinge între construcția ostentativ impusă și omenescul individului solicitat să facă față unei situații dramatice. Nici proprietarul kioșcului, nici șoferul nu sunt îngeri ieșiți în calea unei biete femei. Nu le este ușor să se hotărască, au și ei problemele lor, dar când își dau seama de ananghie, nu mai ezită. Ifrim și Smoleanu sunt ideali mesageri ai acestei umanități. Se vede bine că Dan Chișu știe, la acest al cincilea film, să articuleze fără ezitări, amintita intersectare a poveștilor. 
Cu o singură excepție, și aceea justificată, nu insistă într-o tonalitate anume, nu lasă o istorioară să se instaleze confortabil, o părăsește pentru a se întoarce la alta, de unde și alternanța dramatic-comic. Legătura dintre afară și înăuntru este încredințată unui îndrăgostit păgubos, a cărui iubită, Dora (Maria Obretin), nu vrea să știe de el, nu-i deschide ușa, nu-i răspunde la telefon și nu se lasă prea impresionată de pietricelele pe care bărbatul i le aruncă în geam, în semn de mesaj. Poate că ar mai lăsa de la ea, dar o derutează cele două prietene care o stârnesc, una cu un "da", alta cu un "nu" oțărât. Intransigenta (Lia Bugnar) se opune cu înverșunare, blegoasa impresionabilă (Ilinca Manolache) vrea pace, în timp ce împricinata este o cârpă în amor. Iubitul cam brunet (Toma Cuzin), al cărui bronz îi induce unele bănuieli kioșcarului, stă cel mai 
mult în tovărășia acestuia din urmă, tot cerșind bunăvoința de a-i înlesni un telefon, unul singur, dat Doricăi, mobilul lui fiind mort. Rezistența femeii ține în scenă personajul, gândit ca un companion, partener de simpatic dialog, în absența căruia omul de la kioșc nu ar avea cum să se desfășoare, dramaturgic vorbind. Schimbul lor de replici în jurul mult râvnitului telefon, în care se amestecă numere, se evocă, tandru, mame, origini rasiale, are savoare. Cei doi golănași (Alexandru Papadopol și Dorian Boguță) maeștri ai provocării de accidente profitabile (până li se înfundă) vin și se duc la treabă. Nădejdea stă tot în bronzatul care mai și greșește ferestrele cu pietricelele lui, una dintre acestea nimerind geamurile apartamentului unui cuplu bătrîn. Astfel, spectatorul intră în casa doamnei Antoniu,"cea care hrănește maidanezii" și a soțului, ei, fost comisar ("cine nu-l cunoaște"? - spune Achim) și, totodată, pătrunde în cea mai rotundă, strunită și emoționantă dintre poveștile filmului. Ciondănelile celor doi, buni de gură, îmbătrâniți în bune și în rele precum Filemon și Baucis, refac un trecut traversat, vizibl, de o mare afecțiune, dar și de tot felul de încercări, de la gelozie la neputința de a avea un copil. El (Ion Besoiu), abia dezlipindu-se de patul în care este țintuit, nu renunță la statutul său de cocoș, deși partenera de viață (Dorina Lazăr), încă vioaie, știe să-l pună la punct cu aplomb. Mă gândeam cum ar fi un film "mai lung" cu cei doi mari actori. Este de ajuns să-i privești, să le urmărești licărul din ochi, mișcările care încearcă să înfrunte durerea oaselor bătrâne, pentru a avea imaginea a ceea ce viața pregătește implacabil. Filmul se termină, de altfel, cu moartea liniștită a femeii. Personajele s-au retras fiecare pe la casele lor, îndrăgostitului i s-a deschis, în cele din urmă, ușa. Nimeni nu ar mai avea ce să facă, ce să spună. Dincolo de moarte nu mai există nimic. Uneori, nici filmele așa zis complexe, profunde, nu știu să tacă în fața morții, așa cum o face acest București Nonstop în simplitatea lui.
Imagine: Dan Țuculescu
