REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Povestea filmărilor la “De ce are vulpea coadă”


     De ce are vulpea coadă a fost unul dintre filmele cu cel mai mic buget posibil – cred că în jur de 2,5 milioane de lei (un film normal costa 3-4 milioane de lei, iar dacă devizul depăşea 5 milioane de lei, atunci trebuiau referate şi aprobări speciale; în general, era vorba despre filme de epocă; aceste sume erau valabile spre sfârşitul deceniului '80; cu ani în urmă, erau mai generoase!)
     Înainte de a începe filmările, se făcea aşa numita „prospecţie”, pentru a stabili, cu scenograful, regizorul şi operatorul, locurile de filmare şi alte detalii. Zona aleasă – Buzău, mai exact Nehoiu – era mirifică, n-a putut fi colectivizată datorită reliefului – multe dealuri, ape, parcele mici, deci nu ne ridica şi probleme şi, mai ales, întrebări ulterioare, de tipul „dar de ce nu se vede cum munceşte bunicul la Colectivă?”, etc. În două cuvinte, scenariul imaginat de Ion Băieşu şi completat de C. Diaconu era o nevinovată şi fermecătoare poveste despre un puşti crescut la Bucureşti, de nişte părinţi extrem de grijulii, şi care, în concediul făcut „la ţară”, la bunici, descoperă natura, dar mai ales animalele, care chiar îi vorbesc, inclusiv hoaţa de vulpe, care scapă nepedepsită, deşi a furat găinile.
     Revenind la prospecţie – eram în relaţii foarte apropiate cu scenografa filmului – minunata Marga Moldovan, arhitect – scenograf, care şi acum îmi lipseşte, ca om, atât de mult, şi nu pot înţelege de ce a trebuit să plece dintre noi atât de devreme (poate unul dintre motive a fost şi felul în care „s-a răsturnat” cinematografia chiar la începutul anilor '90!) şi, cum una dintre prospecţii se desfăşura chiar în Postul Paştelui, ne-am făcut noi socoteala că poate vom  cumpăra de acolo câte ceva, măcar o bucată de brânză, ca să fie de sărbători.
     Am bătut din poartă în poartă, din gospodărie în gospodărie, atât pentru a vedea şi o posibilă „locaţie”, cum se spune azi, dar... şi pentru brânză. Case şi grădini potrivite pentru filmare erau, încercam să alegem, să le notăm, dar brânză... nu! Câte unii chiar ne-au spus: „brânză acum, în Post?”. „Nu, pentru Paşte, ne apăram noi!”. Marga, mai pragmatică, nu uita să adauge de fiecare dată: „am bani, îţi plătesc pe loc!”. În sfârşit, după puţină gândire, un gospodar ne-a spus să aşteptăm. S-a întors, după câteva minute, cu 5-6 cubuleţe minuscule de brânză, pe o farfurioară, cu o scobitoare înfiptă în ele, ca să nu leşinăm de poftă! „Dar mai mult, de cumpărat?”. “Nu, nu avem atât, nu vindem!” N-am înţeles nici până azi de ce!
     Dar, ceva esenţial am înţeles, căutând copii, localnici, care să se joace cu eroul nostru, chiar să facă un fotbal, desculţi, aşa cum ştiau ei. Le-am privit feţele, cu Cornel alături, şi le-am văzut chipurile copilăreşti brăzdate de riduri fine, ca o pânză de păianjen pe faţa unui bătrân. C.Diaconu înjgheba câte un dialog cu ei: „Ce ai mâncat dimineaţa?”. „Ceai!”. „Dar la prânz?”. „Ou”. “Numai unul?”. „Da!”. „Dar seara?”. „Tot ceai!”.
     În ciuda peisajului minunat şi al aerului curat, aici îşi aflau originile ridurile fine şi paloarea copiilor. Cu greu s-au putut alege câteva chipuri care, fără voia lor, să nu mărturisească o adevarată dramă... Da, un „casting” cu dificultăţi iniţial nebănuite!
     Echipa de producţie, împreună cu Cornel, găsise o soluţie minune pentru cazare: hotelul ACR-ului din Nehoiu, pe care l-a ocupat în întregime. Jos avea un hol mare, care putea fi şi sală de mese sau de discuţii seara, iar pentru a economisi timpul de producţie – deci şi banii – s-a recurs la o soluţie neobişnuită – cu acceptul conducerii de la Buftea, masa de montaj s-a mutat şi ea la Nehoiu, jos în hol. Aşa că montajul se făcea sub ochii întregii echipe, frumoasa Melania făcea minuni cu asistentele ei (persoane mai dedicate unui film decât monteuzele din Buftea nu mi-a fost dat să văd!) şi totul mergea repede, pe repede înainte chiar. Ca să nu mai spun că aveam chiar şi apă caldă – ce lux nesperat! Ba, uneori, chiar prea caldă, opărită, şi cum instalaţiile nu erau tocmai noi, actorul Geo Costiniu, tatăl copilului şi „soţul” Rodicăi Mandache în film, s-a opărit! Dincolo de suferinţa sa, mai erau şi probleme de „racord”, fiindcă nu mai putea umbla în pantaloni scurţi!
     Ce mai, una peste alta, eram ca o mică–mare familie, desprinsă de Bucureşti, se filma, se monta materialul adus de la Buftea, şi, pentru prima oară, aproape toţi puteau vedea cum se înjghebează filmul sub ochii lor. Una din plăcerile echipelor de filmare era ca, în prospecţii sau la filmări, să caute cam ce se mai găsea prin aşa numitele „Magazine mixte” din sate. Mai ales scenografii găseau acolo adevărate minuni, uneori uitate de decenii, sau care, în oraşe, şi mai ales la Bucureşti, dispăruseră.
     La Nehoiu era o fabrică de textile şi găsiserăm nişte treninguri din bumbac, subţirele, culori destul de bizare, ieftine, şi aproape toată echipa îşi cumpărase, folosindu-le şi ca trening, dar şi ca pijama. Şi aşa, bântuiam toţi în hotelul ACR, într-un fel de uniforme care, mai ales seara, când venem obosiţi, se dovedeau a fi foarte practice şi comode. Cum filmarea era vara – iulie –august – mulţi dintre copiii membrilor echipei erau în vacanţă şi veneau să stea şi ei cu părinţii, câteva zile; uneori erau folosiţi şi ca figuraţie; de dormit, dormeau înghesuiţi, cum puteau. În privinţa asta era totdeauna o solidaritate deplină, pe care am admirat-o, şi, cine era puţin liber şi nu era obligat să fie la „cadru” era... baby-sitter!
     Copiii erau veseli, unii aveau 12-13 ani, chiar se legau mici prietenii sau chiar flirturile vârstei, mai ales că şi gazda ACR-ului avea 2 fete. Seara, pe terasa hotelului, puneau muzica şi dansau, iar noi ne amuzam. Într-o seară am văzut, pe un drum din apropiere, doi tineri înlănţuiţi, abia distingându-se în lumina slabă care răzbătea de la terasa noastră. Privindu-i mai atent, am înţeles că, de fapt,... dansau! Da, muzica se auzea şi ei găsiseră o... discotecă, probabil singura disponibilă în Nehoiu în acei ani!
     O veste bună ne-a tulburat pe toti – Cornel Diaconu şi cu mare parte din echipă – operatorul Florin Tolas, monteuza Melania Oproiu şi alţii – trebuiau să plece la Costineşti fiindcă filmul realizat anterior, Nişte băieţi grozavi câştigase un premiu! Bucurie mare, dar filmările trebuiau întrerupte câteva zile... S-au întors veseli, victorioşi, cu trofeul şi cu un imens tort, comandat la Pătârlagele, comuna cea mai mare învecinată! Şi asta era încă o victorie nesperată şi tuturor ni s-a părut foarte bun – poate chiar şi era!
     Dar, peste încă două zile, vine şi o veste foarte proastă: echipa de producţie aranjase să mâncăm o masă pe zi, la o cantină din apropiere (acolo mâncau şi nişte fotbalişti, dar ei aveau regim special – pui sau friptura cu salată, în timp ce noi ne delectam cu o ciorbă lungă şi câte o tocăniţă. Bune şi alea, altceva tot nu se găsea!) Ei bine, ni se transmite că numărul de zile pentru care ne fusese repartizată hrana... expirase datorită prelungirii cu plecarea câtorva la Costineşti şi, deci,... nu mai aveam ce mânca! De mâncat, NU, dar de filmat, DA, trebuia să terminăm! (Simt nevoia unei paranteze pentru cei care nu prea ştiu cum erau lucrurile pe atunci: a mânca la restaurant, la Nehoiu, era foarte scump pentru marea majoritate a oamenilor din echipa care stătea în deplasare circa o lună, doar cu un salariu mic, mâncare la restaurant se găsea doar sporadic, deşi „şefa” de acolo era foarte destoinică şi avea „relaţii la judeţ, la Buzău”, iar piaţa nu era decât duminica şi, îmi amintesc şi acum, un ou costa 5 lei, iar kilogramul de brânză – aia pe care nu o găsisem noi în prospecţie – 50 lei, asta pentru cine îşi mai aminteşte preţurile din acele vremi!)
     Şi atunci a început o nouă aventură: bazându-mă nu numai pe spiritul descurcăreţ al unei şefe de producţie, dar şi pe minunaţii ei ochi, mari şi albaştri – am plecat, cu un şofer şi cu Dorothea, să căutăm, la întâmplare, aproape în neant, de parcă mergeam la vânătoare de bizoni în alte epoci... Într-o gospodărie ni s-a oferit o oaie, ba chiar s-o şi gătească, dar dacă obţineam şi le aduceam noi... raţie de ulei de la Judeţ. Nu, nu era o soluţie. În alte locuri nu ni s-a oferit nimic, fiindcă spuneau că n-au. În fine, cineva avea brânză şi ne trimetea undeva, unde se făcea şi pâine. Bingo! Am văzut o roată mare de brânză pe care omul, cu pricepere, dar şi cu migală, a tăiat-o, cu o sfoară, în câte bucăţi i-am cerut noi; adică circa 20-25 de porţii. Am luat şi pâinea, bună, proaspătă, caldă chiar, am făcut pachetele şi am plecat la locul de filmare cu... micul dejun. Catering, s-ar spune azi, nu?
     Le-am împărţit cu satisfacţia datoriei împlinite şi a unei victorii greu câştigate. Dar, deziluzie: când le-am spus oamenilor că acest mic – dejun costa 11 lei, toţi au fost dezamăgiţi, deşi erau flămânzi. Aveau şi dreptate: păi bine, diurna este de 16 lei sau 18 lei, şi asta costă 11 lei, a fost reproşul! Pe atunci „mâncarea la cadru” şi-o plătea fiecare, din buzunar – era o adevărată tehnică să-ţi pregăteşti din toamnă diverse lucruri pentru lungile deplasări, şi multe doamne care lucrau în Buftea puteau concura la titlu de inventator, îşi luaseră şi masteratul, şi doctoratul în astfel de soluţii, iar cutiile de film erau suporturi minunate pentru copt vinete sau pentru gătit! Cam aşa s-a terminat aventura acelei zile. A doua zi, mai sprijinită şi de nişte telefoane de la Bucureşti, am luat drumul Buzăului, al Judeţenei, unde ni s-au mai repartizat, cu pile – câteva raţii pentru 3-4 zile, la modesta cantină care ne mai ospătase, ca să putem termina filmările...
 
(Jurnalul naţional, 19 mai 2009)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cornel diaconu, de ce are vulpea coada, marina constantinescu, pe platouri

Opinii: