Gopo repovestind copiilor, sau cum citeşte cu hâtru din secolul XX «Povestea porcului» de Creangă — aş prefaţa şi eu, ca lon Popescu, versiunea cinematografică
made in Buftea 1976. Din capul locului suntem puşi în temă:
un basm pentru copii între 7 şi 70 de ani. Drept care mi-am luat ca vecin întru delectare un spectator din prima generaţie (dacă ultima nu mai are în familia mea nici un reprezentant). După un demaraj cam greoi, de operetă rurală, aud lângă mine un hohot de şapte ani, la scena cu moşul care scoate sticla din fântână, trage discret cu paiul nectarul rubiniu, iar baba, tot discretă, îi taie cu foarfeca improvizatul furtun. Cunoaşte bătrâna trucurile moşneagului... O ciondăneală tandră între uncheşii cu suta de ani în spate, dar cu adolescenţa în priviri.
Eugenia Popovici lansează, pe note, ideea filmului:
De ai de viaţă parte, dă-o mai departe. «Mâine când s-o miji de ziuă, să apuci încotro oi vedea cu ochii şi ce ti-o ieşi înainte, întâi şi-n-tâi, dar' a fi om, dar' a fi şerpe, dar' a fi orice altă jivină, pune-o în traistă şi ad-o acasă». Copiii recunosc fraza glumeţului Creangă. Nu-i intrigă deloc înlocuirea pielei de porc cu costumul cosmonautului. Dimpotrivă, se amuză. Dar adulţii? Unii cârtesc. Vor să fie respectat marele scriitor, unde e atmosfera lui neaoşă, tonul lui mustos-sfătos? Gopo încearcă să-l traducă în termeni plastici, în volume caraghioase, două butoiaşe pe picioare; moşii cei dornici de copii; o îmbracă pe Eugenia Popovici cu un cămeşoi ca un nor de vată, îi pune lui Mircea Bogdan nişte uriaşi cioareci de blană, câte o oaie la fiecare picior, şi-o cuşmă roşie de Eulenspiegel. Uneori efectele de acest gen îi reuşesc, alteori apar scene dizgraţioase ca spălatul (în prim plan) moşneagului de 100 kg, nasul lui pătlăgică roşie şi altele. După un chef la botul butoiului de ţuică, cu clondirul ameţit şi el, iată o situaţie la care râd cu înţelegere, recunoscând o snoavă celebră şi adulţii: moşul pleacă să peţească fata împăratului, pentru feciorul său. Şi-a făcut curaj cu drojdia vecinului. Îi promite generos că-I va face om, iar acesta îi cere să dea o pravilă ca numai el să aibă drept să facă ţuică. «Ba nu — se răzgândeşte cumătrul — mai bine să dai pravilă să-i spargă cazanul lui Azimioară».
La curte, peţitul cu alai, ca la ţară, e mai puţin autentic în formă (costumele sunt amestecate, de carnaval) şi mai autentic în conţinut: moşul e tăranul care nu se lasă intimidat, el cere împăratului să vadă înainte fata, să afle dacă ştie să gătească cum îi place lui, altfel poate că nici feciorul nu va mai vrea să facă podul. Şiretenie, haz popular au şi cronicarii ahtiaţi de specific, satisfacţia lor în aceste momente. De acum încolo Gopo începe să-şi ia avânt pe teren cunoscut: comicul anacronismelor (cu antecedente celebre în propria-i filmografie): Puiul de marţian nu-şi scoate masca pentru că pământul e poluat, conduce cărua lui tătâne-său folosind un volan de tractor, îşi comunica pe o tăbliţă şcolărească voinţa lui de a face podul; împăratul, în armură din cap până-n picioare, cântă la pian, împărăteasa învaţă pe un primus să fiarbă ouă «nici prea tari nici prea moi», cum le cere unchieşul; printesa îşi pregăteşte un mini-jungher legat cu panglici roze de picior, un jungher care s-o salveze de asalturile porceşti, ca Tosca în actul doi. Vocea comentatorului (Radu Beligan) urmează cu haz, când firul poveştii lui Creangă, când firul poveştii lui Gopo. De la Popescu citire, despre nerăbdarea domniţei de a se mărita: «lar în pieptul ei răsare/ ...ce răsare?!/ Ia, un dor scânteietor...» Spiritual şi la obiect. Ca şi întreg episodul extraterestru, când Gopo se zbenguie prin galaxii ca la el acasă, zglobiu şi dezinvolt, înzecindu-şi poantele: podul de aur e «împuşcat» cu lasere, prin văzduh, de constructorii din alte planete; fata şi ciocârlanul Cici (simpatic personaj de desen animat, introdus cu graţie şi haz în scenă) înaintează spre mănăstirea de ceară cu o scară volantă, ironizată de povestitor: «Foloseau mijloace primitive. Zburau în trepte», şi pac, dispare o treaptă din racheta avant la lettre. Crăiasa crăieselor, zâna zânelor, e o vioaie, cu minijupă şi fundă roşie, ce dansează mai îndrăcit decât pinguinii Mary-ei Poppins. Partea de muzical e antrenantă (excelentă melodia lui Cici pe versurile inspirate ale
Flaviei Buref), sejurul pe planeta albinelor e plin de haz. Aici si fantezia scenografică devine mai generoasă, ea împodobeşte pe frumoasele extraterestre când cu peruci din beteală de aur şi salbe zornăitoare, când cu colante de culori vii, sirene moderne răsărind lascive din abur de ceară şi praf de nectar. Gopo n-a mai urmat aici basmul şi bine a făcut. Pentru că a putut să-şi exercite din plin fantezia regizorală. Modernizarea lui generează haz: marţienele sunt fiinţe evoluate, trăind într-o republică de sex feminin, conduse de regina—mamă (
Carmen Stănescu) cu sârg şi nobilă dăruire. Spectatorii-copii nu mai participă în acest episod decât ca simpli admiratori ai feeriei dansate de formaţia Gimnasyon, nouă, adulţilor, ne vine rândul să râdem în hohote când intră în scenă, cu dulceaţa ei prefăcută de trandafiraş ascuzându-şi spinii, cu umorul ei inimitabil extraterestra
Rodica Mandache. Curioasă ca o pământeană, perfid-acidă ca o albinuţă care va declanşa revolta în stup, ea e unul din personajele cele mai izbutite nu numai din filmul lui Gopo dar din toată comedia cinematografică românească. Suratele mai vârstnice o urmează cu haz, fără a-i atinge performanţa. Dialogul capătă şi el strălucire, vervă satirică, culoare. Aici, la capitolui parodie şi nerv polemic, aluzie subtire şi mai puţin subţire, dar foarte la obiect, pe adresa «moravuri pamintene», expediate de nişte «extra» cu sediul pe Sirius (le dă mâna!), stă originalitatea lui Gopo. O putere de invenţie comică risipită în zeci de secvenţe din atâtea filme, fără tendinţa aceea convergentă care le-ar da mai multă eficienţă satirică. Şi totodată un spor artistic. Fantezia lui comică — o dovedesc toate desenele lui animate şi toate secvenţele din filmul jucat, lucrate In stilul animaţiei — devine prolifică, atunci când se exercită pe «o bază literară», cum susţinea cineva. Şi totuşi aici basmul clasic i-a dat doar plecarea în cursă, jumătatea de film îi aparţine cu succes. Dar idei de acelea generoase ca în
Faust XX sau unele scene antologice, ca în
Călătorie fantastică nu mai apar. Gopo nu şi-a întâlnit încă scenaristul. Creangă i-a oferit o treaptă. Cine îi va urma?
Cu o dorinţă copilărească de a încerca toate casetele umorului, Gopo deschide, când cutiuţa muzical-lirică (şi melodia pare că se dizolvă într-un pahar de sirop), când caseta anacronismelor (şi aici descoperă pietrele strălucitoare dar nu prea consistente), când satira (şi iată-l lansat printre umoriştii noştri de prima mână). Se mai amuză, scriind împreună cu alt Popescu — Cornel —muzica filmului, sau oferind câteva roluri unor persoane dragi (ing.
Dan lonescu, strălucitor împărat sumbru, sau Ana Maria Popescu, sfioasă soaţă imperială). Descoperă în treacăt şi o nouă speranţă a filmului românesc, studenta
Diana Lupeş pe post de domniţă răsfătată. Farmec, prospeţime, haz, sinceritate, iată câteva calităţi ce o recomandă frumos încă de la debut.
Din decoruri, unele, carton vizibil, au hazul lor (coliba sau exteriorul palatului), altele sunt ceva mai originale (interiorul castelului, iatacul îndrăgostiţilor, decor fericit completat de rafinateIe picturi ale Luciei loan, din păcate atât de fugar mângâiate de aparatul de filmat). Ce loc ocupă în filmografia lui Gopo această nouă poveste? Greu de spus. Pentru că regizorul e mereu altul, dar cu aceleaşi «fixuri» de la film la film. Or, în artă evoluţie ar însemna revoluţie de fiecare dată.