„Povestea dragostei” – cronică de film

     Gopo repovestind copiilor, sau cum citeşte cu hâtru  din secolul XX «Povestea porcului» de Creangă — aş pref­aţa şi eu, ca lon Popescu, versiunea cinematografică made in Buftea 1976. Din capul locului suntem puşi în temă: un basm pentru copii între 7 şi 70 de ani. Drept care mi-am luat ca vecin întru delectare un spectator din prima generaţie (dacă ultima nu mai are în familia mea nici un reprezen­tant). După un demaraj cam greoi, de ope­retă rurală, aud lângă mine un hohot de şapte ani, la scena cu moşul care scoate sticla din fântână, trage discret cu paiul nectarul rubiniu, iar baba, tot discretă, îi taie cu foarfeca improvizatul furtun. Cu­noaşte bătrâna trucurile moşneagului... O ciondăneală tandră între uncheşii cu suta de ani în spate, dar cu adolescenţa în pri­viri. Eugenia Popovici lansează, pe note, ideea filmului: De ai de viaţă parte, dă-o mai departe. «Mâine când s-o miji de ziuă, să apuci încotro oi vedea cu ochii şi ce ti-o ieşi înainte, întâi şi-n-tâi, dar' a fi om, dar' a fi şerpe, dar' a fi orice altă jivină, pune-o în traistă şi ad-o acasă». Copiii recunosc fraza glumeţului Creangă. Nu-i intrigă deloc înlocuirea pielei de porc cu costumul cosmonautului. Dimpotrivă, se amuză. Dar adulţii? Unii cârtesc. Vor să fie respectat marele scriitor, unde e atmosfe­ra lui neaoşă, tonul lui mustos-sfătos? Gopo încearcă să-l traducă în termeni plastici, în volume caraghioase, două bu­toiaşe pe picioare; moşii cei dornici de copii; o îmbracă pe Eugenia Popovici cu un cămeşoi ca un nor de vată, îi pune lui Mircea Bogdan nişte uriaşi cioareci de bla­nă, câte o oaie la fiecare picior, şi-o cuşmă roşie de Eulenspiegel. Uneori efectele de acest gen îi reuşesc, alteori apar scene dizgraţioase ca spălatul (în prim plan) moşneagului de 100 kg, nasul lui pătlăgică roşie şi altele. După un chef la botul butoiu­lui de ţuică, cu clondirul ameţit şi el, iată o situaţie la care râd cu înţelegere, recunoscând o snoavă celebră şi adulţii: moşul pleacă să peţească fata împăratului, pentru feciorul său. Şi-a făcut curaj cu drojdia vecinului. Îi promite generos că-I va face om, iar acesta îi cere să dea o pravilă ca numai el să aibă drept să facă ţuică. «Ba nu — se răzgândeşte cumătrul — mai bine să dai pravilă să-i spargă cazanul lui Azi­mioară».
     La curte, peţitul cu alai, ca la ţară, e mai puţin autentic în formă (costumele sunt amestecate, de carnaval) şi mai autentic în conţinut: moşul e tăranul care nu se lasă intimidat, el cere împăratului să vadă înainte fata, să afle dacă ştie să gătească cum îi place lui, altfel poate că nici feciorul nu va mai vrea să facă podul. Şiretenie, haz popular au şi cronicarii ahtiaţi de specific, satisfacţia lor în aceste momente. De acum încolo Gopo începe să-şi ia avânt pe teren cunoscut: comicul anacronismelor (cu an­tecedente celebre în propria-i filmografie): Puiul de marţian nu-şi scoate masca pentru că pământul e poluat, conduce cărua lui tătâne-său folosind un volan de tractor, îşi comunica pe o tăbliţă şcolărească voinţa lui de a face podul; împăratul, în armură din cap până-n picioare, cântă la pian, împărăteasa învaţă pe un primus să fiarbă ouă «nici prea tari nici prea moi», cum le cere unchieşul; printesa îşi pregă­teşte un mini-jungher legat cu panglici roze de picior, un jungher care s-o salveze de asalturile porceşti, ca Tosca în actul doi. Vocea comentatorului (Radu Beligan) ur­mează cu haz, când firul poveştii lui Creangă, când firul poveştii lui Gopo. De la Popescu­ citire, despre nerăbdarea domniţei de a se mărita: «lar în pieptul ei răsare/ ...ce răsa­re?!/ Ia, un dor scânteietor...» Spiritual şi la obiect. Ca şi întreg episodul extraterestru, când Gopo se zbenguie prin galaxii ca la el acasă, zglobiu şi dezinvolt, înzecindu-şi poantele: podul de aur e «împuşcat» cu lasere, prin văzduh, de constructorii din alte planete; fata şi ciocârlanul Cici (simpa­tic personaj de desen animat, introdus cu graţie şi haz în scenă) înaintează spre mănăstirea de ceară cu o scară volantă, ironizată de povestitor: «Foloseau mijloace primitive. Zburau în trepte», şi pac, dispare o treaptă din racheta avant la lettre. Crăiasa crăieselor, zâna zânelor, e o vioaie, cu minijupă şi fundă roşie, ce dan­sează mai îndrăcit decât pinguinii Mary-ei Poppins. Partea de muzical e antrenantă (excelentă melodia lui Cici pe versurile in­spirate ale Flaviei Buref), sejurul pe planeta albinelor e plin de haz. Aici si fantezia sce­nografică devine mai generoasă, ea împo­dobeşte pe frumoasele extraterestre când cu peruci din beteală de aur şi salbe zornăitoa­re, când cu colante de culori vii, sirene mo­derne răsărind lascive din abur de ceară şi praf de nectar. Gopo n-a mai urmat aici bas­mul şi bine a făcut. Pentru că a putut să-şi exercite din plin fantezia regizorală. Moder­nizarea lui generează haz: marţienele sunt fiinţe evoluate, trăind într-o republică de sex feminin, conduse de regina—mamă (Carmen Stănescu) cu sârg şi nobilă dă­ruire. Spectatorii-copii nu mai participă în acest episod decât ca simpli admiratori ai feeriei dansate de formaţia Gimnasyon, nouă, adulţilor, ne vine rândul să râdem în hohote când intră în scenă, cu dulceaţa ei prefăcută de trandafiraş ascuzându-şi spi­nii, cu umorul ei inimitabil extraterestra Rodica Mandache. Curioasă ca o pămân­teană, perfid-acidă ca o albinuţă care va declanşa revolta în stup, ea e unul din per­sonajele cele mai izbutite nu numai din filmul lui Gopo dar din toată comedia cine­matografică românească. Suratele mai vârst­nice o urmează cu haz, fără a-i atinge performanţa. Dialogul capătă şi el stră­lucire, vervă satirică, culoare. Aici, la capi­tolui parodie şi nerv polemic, aluzie sub­tire şi mai puţin subţire, dar foarte la obiect, pe adresa «moravuri pamintene», expediate de nişte «extra» cu sediul pe Sirius (le dă mâna!), stă originalitatea lui Gopo. O pu­tere de invenţie comică risipită în zeci de secvenţe din atâtea filme, fără tendinţa aceea convergentă care le-ar da mai multă eficienţă satirică. Şi totodată un spor ar­tistic. Fantezia lui comică — o dovedesc toate desenele lui animate şi toate sec­venţele din filmul jucat, lucrate In stilul animaţiei — devine prolifică, atunci când se exercită pe «o bază literară», cum susţinea cineva. Şi totuşi aici basmul clasic i-a dat doar plecarea în cursă, jumătatea de film îi aparţine cu succes. Dar idei de acelea generoase ca în Faust XX sau unele scene antologice, ca în Călătorie fantastică nu mai apar. Gopo nu şi-a întâlnit încă scena­ristul. Creangă i-a oferit o treaptă. Cine îi va urma?
     Cu o dorinţă copilărească de a încerca toate casetele umorului, Gopo deschide, când cutiuţa muzical-lirică (şi melodia pare că se dizolvă într-un pahar de sirop), când caseta anacronismelor (şi aici descoperă pietrele strălucitoare dar nu prea consistente), când satira (şi iată-l lansat printre umoriştii noştri de prima mână). Se mai amuză, scriind împreună cu alt Popescu — Cornel —muzica filmului, sau oferind câteva roluri unor persoane dragi (ing. Dan lonescu, strălucitor împărat sumbru, sau Ana Maria Popescu, sfioasă soaţă imperială). Descoperă în treacăt şi o nouă speranţă a filmului românesc, studenta Diana Lupeş pe post de domniţă răsfătată. Farmec, prospeţime, haz, sinceritate, iată câteva calităţi ce o recomandă frumos încă de la debut.
     Din decoruri, unele, carton vizibil, au hazul lor (coliba sau exteriorul palatului), altele sunt ceva mai originale (interiorul castelului, iatacul îndrăgostiţilor, decor fericit completat de rafinateIe picturi ale Luciei loan, din păcate atât de fugar mângâiate de aparatul de filmat). Ce loc ocupă în filmografia lui Gopo această nouă poveste? Greu de spus. Pentru că regizorul e mereu altul, dar cu aceleaşi «fixuri» de la film la film. Or, în artă evoluţie ar însemna revoluţie de fiecare dată.