Deşi îl ador pe Ion Creangă pe care, pentru savoarea lui cu totul originală, îl consider o adevărată minune a literaturii universale, mărturisesc că am rămas destul de perplex afând că
Ion Popescu Gopo avea intenţia să scoată un film din „Povestea porcului” scrisă de marele povstitor clasic român. Basmul e un gen care îşi cere de multă vreme revanşa – o răsturnare de caractere, o inversiune a valorilor şi un ton ironic şi maliţios. Este meritul lui Crangă că a reuşit asta dar, de unde şi perplexitatea mea, nu în acest basm. De ce Gopo, acest cineast plin de umor şi de filosofie, a ales „Povestea porcului” în care, după mine, greu se poate găsi cea mai măruntă bună idee demnă de exploatat în sensul viziunii „contestatare” a celui care a creat
Scurtă istorie. Căci poveştile sale cinematografice, cu spinii şi cu săgeţile lor, sunt scăpărări de paradoxuri şi de satire. După ce am văzut filmul, m-am liniştit. Lăsând deoparte amănuntele povestirii, Gopo n-a luat de la Creangă decât spiritul glumeţ. Porcul fermecat, care la scriitor se preschimbă în Făt Frumos, devine în film... cosmonaut: un Făt Frumos revizuit istoriceşte. Nu e vorba de vreo manie a lui Gopo de-a face în aşa fel încât personajele sale (începând cu Omuleţul din
Scurtă istorie) să fie toate atrase de călătoriile în cosmos. Nu. Nu-i asta. E ceva mult mai simplu. Şi mai serios. Povestirea fantastică a avut întotdeuna nevoie de supranatural. Minunată, vocaţia lui Gopo! Căci, desoperirile chimiei nucleare şi ale astrofizicii lasă mult în urmă minunile din poveşti. Miracolele ştiinţei moderne sunt moştenitoarele de drept ale fantasticei imaginaţii populare. În plus, basmul presupune două lumi: cea cotidiană şi cea feerică. Îm filmele lui Gopo le avem pe amândouă. Cu, pe deasupra, frumuseţe şi haz. Lumea feeriei lui Gopo nu este populată decât de femei. Bine înţeles, există şi bărbaţii, dar ei nu au dreptul de a se arăta. Abia îl au pe cel de a fi folosiţi. Şi asta nu e tot. Nu de către orice femeie, ci de una singură: Regina. Aşa ca la albine, societatea ideală a ordinii, simetriei şi eficacităţii. De altfel, avem, în cazul de care ne ocupăm, un Făt Frumos (interpretat de Nicolae Ifrim). E „capabil” evident să construiască podul de aur impus de împărat, dar nu e opera lui, ci a echipelor de extratereştri trimise în grabă de Regina Spaţiului. În ceea ce îl priveşte, arată bine. Nu ştie să vorbescă. Abia dacă ştie să scrie, într-o manieră eliptică, pe o tăbliţă de ardezie, precum copiii de altădată. E băiat frumos. Singura sa calitate. Şi cam prostuţ. Făt Frumosul lui Gopo se află înr-o fază preverbală a evoluţiei.
Povestea modernă a lui Gopo mai are şi alte calităţi dintre cele pretinse de acest gen de naraţiune. Personajele sunt caricaturale, aşa ca în ilustraţiile în culori ale unei cărţi unde mişună zânele... Caricaturale, deci comice, dar drăguţe, aş zice amabil comice, exact aşa cum sunt ele în poveştile fantastice de bună calitate apărute pe ecrane (Mary Poppins, Vrăjitorul din Oz, Fantome de vânzare sau De-aş fi Harap Alb de acelaşi Gopo). Cei doi bătrâni, nişte oameni cumsecade, părinţii adoptivi ai lui Făt Frumos (El, Mircea Bogdan, de la categoria grea, 120 kg., dar agil ca o căprioară; Ea,
Eugenia Popovici) capătă o asemnea valoare portretistică, încât nu te mai saturi să-i priveşti. Complet opus bunătăţii sufletelor lor şi frumuseţii lui Făt Frumos, apare Împăratul, urât fără a fi totuşi feroce. E nasol, fals, agitat, dar nici oribil, nici monstruos. Personajul este interpretat de un amator,
Dan Ionescu, inginer de sunet la studiourile din Buftea, care îşi dă mereu concursul când e vorba de a întrupa, cu o extremă priginalitate personaje dificile. Pentru rolul Reginei din ţara albinelor nu se putea o alegere mai bună decât excelenta actriţă
Carmen Stănescu. Încă o alegere perfectă, cea Rodicăi Mandache ca mesageră ironică a poporului revendicărilor. Scena în care apare ea este demnă să figureze într-o antologie a interpretării.
Renunţ să mai vorbesc pe larg şi despre alte calităţi ale filmului, cum ar fi rumuseţea imaginiulor (datorate unui cuplu de aşi în materie:
Gore Ionescu şi Ştefan Horvath), abilitatea trucajelor, ingeniozitatea costumelor şi alegerea muzicii (Ion Popescu Gopo contribuind din plin la toate astea), ca să mă opresc o clipă asupra unei alte originalităţi a filmului. Maniera în care Gopo a amestecat actorii în carne şi oase cu desenele animate diferă de tot ceea ce s-a făcut până astăzi, inclusiv în străinătate. Gene Kelly ne încântă dansând cu imaginile în mişcare. Desenele dau reprezentaţii în cinstea lui Mary Poppins. În Povestea dragostei, idividul bizat esenat nu ste un personaj de show, ste pur şi simplu eroul principal, cu starea lui civilă aparte. Este emisarul, cetăţeanjul şi „mesagerul” „celeilalte lumi”, al ţării transcomice din basme, al „Ţării Minunilor”, al lumii „de pe malul celălalt”. De aceea i s-a şi dat o anatomie proprie, diferită de cea simplilor muritori.
Pentru costume, realizatorii au folosit recuzita din alte filme. Ceea ce i-a conferit celui de faţă o calitate în plus, un supliment de fantezie şi de invenţie plastică. Un anacronism – s-ar putea spune – să amesteci haine din Evul Mediu cu togi şi peplumuri antice sau cu costume orientale. Nici urmă de aşa ceva. În filme costumele trebuie să fie, evident, omogene, adică să aparţină aceleiaşi epoci. Dar ştiţi cum se cheamă epoca poveştilor? Numele ei este : trecutul. Antichitate sau Renaştere, nu contează. Ceea ce contează este ca hainele să fie diferite de cele contemporane. Şi, cu cât trecutul este mai bălţat, cu atât este mai autentic. Autentic din punctul de vedere al basmului, care este un alt gen de adevăr istoric. Un adevăr pe care Ion Popescu Gopo îl presimte, îl ghiceşte şi chiar îl descoperă.
