Observația lui Călinescu rămâne valabilă şi pentru o eventuală Estetică a basmului cinematografic: „Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiință, observație morală etc.” Acest „etc.” ascunde, în cazul artei a şaptea, şi un anumit specific de producție; mai ales la capitolele imagine şi scenografie filmul-basm trebuie să facă față unor rigori speciale — ceea ce implică un consum de profesionalism binecunoscut în branşă, dar mai puțin bănuit de spectatorul obişnuit. Amploarea efortului de creație şi de producție, dublată de condiția pe cât de minunată pe atât de ingrata de „gen pentru copii”, face din filmul-basm un teritoriu în care, pe plan mondial, puțini regizori au avut poftă să se aventureze şi forța să reziste. În acest context, recenta coproducție româno-sovieto-cehoslovacă, semnata de un nume de prestigiu al aşa-numitului „film pentru copii şi tineret” — regizorul sovietic Alexandr Mitta (în colaborare — la realizarea versiunii în limba română — cu scriitorul
Petre Sălcudeanu şi cu regizorul
Aurel Miheleș),
Povestea călătoriilor deci apare ca un titlu important, care o să facă, în mod sigur, „ocolul Pământului”, se va vedea în câte zile. Și asta nu numai pentru că cerința e mare iar titlurile rare, ci şi pentru că avem de-a face cu un basm în care, copil sau specialist în folclorul comparat, descoperi din belşug motive de interes. Interesul cronicarului de film se concentrează în primul rând pe scenografie. Ea poate face credibilă „băsmuirea”, dar o poate şi compromite. Ea e primul element de dificultate în operaţia de „transpunere” a unui basm de pe hârtie pe ecran. Pe hârtie „descripția e sumara, limitată la sentimentul de uluire”, scrie Călinescu. Pe ecran — iată! — descripția se concretizează, devine „totală”. Pe hârtie decorurile „nu sunt operă de arhitect, ci de magie”, scrie tot Călinescu. Pe ecran ele sunt operă de arhitect. Pe hârtie imaginația îşi ia zborul cât, cum şi unde îi stă în putere. Pe ecran, se ştie, cea mai mică senzație de butaforie frânează orice elan. Scenografia din
Povestea călătoriilor (
Marga Moldovan şi Teodor Tejik), îmbinând inspirat decorul natural cu cel construit, de un baroc „cu simțul măsurii", vizând mereu efectul de autenticitate, reuşeşte să fie punctul forte al filmului. Interesul cronicarului se concentrează în egală măsură asupra imaginii; ei i se datorează tenta de mister, aburul de fantastic, gustul pentru detaliul revelator, dar şi pentru respirația plein-air-urilor, şi în special virtuozitatea filmărilor combinate, cu dificile efecte de trucaj, fără de care nici un basm cinematografic nu ar fi de conceput.
Cât despre interesul spectatorilor, el se concentrează, fireşte, pe poveste. O poveste cu o foarte bogată „hartă mitologica”, în aşa-numitul
plan prozaic-realist, e vorba de o fată sărmană şi orfană, care îşi caută, până la sfârşitul filmului şi al lumii, frățiorul pierdut. In aşa-numitul
plan hieroglific, simbolic, poematic, fata e o fată năzdrăvană; divinul ei har este şi nu este „supranatural”: harul ei e... bunătatea. Poţi să salvezi pe cineva de la înec chiar dacă nu ştii să înoți, demonstrează fata năzdrăvană cu păr de aur („părul de aur după care tânjesc zânele şi care constituie suprema frumuseţe a feciorului sau a fetei de împărat, inculcă ideea de lumină solară”, afli tot din Călinescu). În acelaşi plan poematic: identifici şi un frăţior detector de aur pe bază de dureri de cap, şi o doamna-Ciumă călare pe un şobolan (interpretată de
Carmen Galin cu o precizie de bisturiu), şi un pitoresc personaj pe nume Orlando, combinaţie de Ovidiu-Hippocrate-Aristotel. Și tot aici descoperi şi un pion principal al basmului universal: Balaurul. Un balaur într-o postură după ştiința subsemnatei — inedită: un balaur înnămolit, deci imobilizat, pe a cărui imensă spinare s-au aciuit, cu arme şi bagaje, muritori de rând, foşti cavaleri ce au devenit paraziţii monstrului, pe care, în uitate vremi, porniră să-I doboare; alături de armurile lor ruginite, foştii aprigi cavaleri danţuie acum dolofani în soare, pe un tărâm al belșugului tembel.
Cele doua planuri — prozaicul şi poematicul — se întrepătrund într-o atmosferă de un farmec aparte, un aliaj de elemente care la prima — doar la prima — vedere, nu se tolerează reciproc: tristeţea şi speranţa, cruzimea generozitatea. Aceeaşi fată năzdravană pentru care „întotdeaună exista o speranță, întotdeaună!” ajunge să exclame şi „nu mai vreau să trăiesc!” Dar ne aflam într-un basm. „Răii trebuie denunţaţi, eroii buni ajutaţi până la izbânda, morţii înşişi, când n-au meritat moartea, înviaţi. Gustul tragicului în basm este inexistent şi basmele veritabile au toate happy-end” (acelaşi Călinescu). Fericita concluzie sună aşa: „Nu face să te superi pe oamenii rai. Ştii de ce i-a făcut natura? Ca să te uiți la ei și să încerci să nu le semeni.”
