„Întotdeauna am cerut foarte mult de la mine”
Exprimarea subtil nuanţată, reluările de gând pâna ce el îşi găseşte forma cuvenită, refuzul formulărilor înţepenit categorice sau, dimpotrivă, prea vagi, simplificatoare imprimă unei discuţii cu Valeria Seciu un caracter aventuros, de călătorie în imprevizibil fără alt ghid decât privirea ei tulburător atentă. O privire care te ascultă, caută şi cântăreşte cu grijă răspunsul înainte ca el să fie rostit, dar şi aşteaptă de la tine aceeaşi grijă pentru formularea întrebării. O discuţie cu Valeria Seciu e o încercare. Am trecut-o cu bine acum zece ani. Ar trebui să fiu liniştită. Nu sunt. Fiinţa delicată, aparent fragilă — Mica mare doamnă a teatrului românesc — mă întâmpină cu un zâmbet cald, dar privirea este cea bine cunoscută şi ea mă previne să rămân în gardă. Aleg, aşadar, pentru început, întrebarea nevinovată: Ce mai faci? Râde, suav: „Binişor... Binişor spre bine şi foarte bine”...
Părerea mea este că tot ce i s-a întâmplat în ultimii ani a fost mai curând spre foarte bine. A jucat pe scena Teatrului Mic „O femeie drăguţă cu o floare şi fereastra spre Nord”, „Regăsire”, „Pescăruşul” — a înfiinţat primul teatru particular, Levant, teatru itinerant, dar cu succes stabil la spectacolele lui — „Ultima noapte a lui Socrate”, „Angajare de clown”, „Pelicanul” — (în ultimul şi joacă) — se „împarte”, deci, dar fără efort, ci cu graţie şi chiar cu folos pentru fiinţa ei — dacă e să judec după cum arată; mai calmă, mai puternică, mai încrezătoare ca oricând. Mă „amenedează” prompt cu precizarea:
— Sunt mai senină, poate... Puternică am fost şi când am început meseria. Nici nu ajungeam s-o fac dacă n-aş fi fost puternică. Înainte să intru în Institut îmi era aproape imposibil să cred că voi avea curajul să devin actriţă — deşi ştiam, de la zece ani ştiam, că eu asta trebuie să fiu, să devin. Dar lumea mea, viaţa mea, totul mă ţinea departe de gândul ăsta şi faptul că nu mă puteam apropia de acel ceva de care simţeam că am multă nevoie a însemnat chiar o mare suferinţă. Când am ajuns în Institut, eram cumva pregătită. Eram pe un drum... Sigur, şi eu mă simt mai puternică, acum. Şi e bine. Când te simţi puternic, elimini mai uşor multe lucruri nefolositoare care te însoţesc — imagini false despre tine, despre fragilitatea şi vulnerabilitatea ta, despre locul pe care îl cauţi şi nu-I afli, despre oamenii pe care îi cauţi, pentru că ai nevoie de ei, şi nu-i găseşti, nu...
— Mai păstrezi imaginea aceIei fete care intra, în fine, pe drumul ei?
— Ei, da... Eram foarte aspră, cu mine în primul rând, dar şi cu cei din jur, eram încrâncenată... De fapt, hotărâtă să înving. Încrâncenaţi eram toţi. Şi puţin speriaţi. Era timpul marilor actori — doamna Bulandra, Mihai Popescu,
Clody Berthola, Dina şi Tanţi Cocea, Maria Filotti,
Beate Fredanov... Aveai la ce să te uiţi, dar şi de ce să te sperii. Erau atât de mari! Norocul — al nostru, al tuturor — a fost că am avut profesori doi oameni extraordinari, total diferiţi ca personalitate. Pop Marţian şi
Octavian Cotescu (mai târziu soţul ei, n.m.) Pop Marţian avea rigoare, sobrietate, severitate chiar — el ne „disciplina” — iar Octav era blând, aducea cu el o mare bucurie de a trăi, avea un fel de a da importanţă lucrurilor fără să le agraveze, le făcea suportabile. De fapt, făcea posibil, netezea drumul nostru spre „Ei”, spre Teatru. Ne făcea să ne simţim cumva, înrolaţi în armata asta specială care e lumea teatrului. O lume cu totul alta şi altfel decât pare, la suprafaţă...
— Înţeleg că dorinţa de a deveni actriţă privea doar teatrul...
— Nu−nu... Doream să devin actriţă, pur şi simplu. Dealtfel, eu nici n-am făcut ce se cheamă film. Au fost... încercări. N-am structură de actriţă de film — mi-a luat ceva timp să aflu lucrul ăsta despre mine, dar acum îl ştiu... Elaborez altfel un rol, am alt ritm interior, nu pot fi niciodată gata Ia „Motor!” N-am starea aceea de: „Acum, ori niciodată!” Nu ştiu să „intru în relaţie” cu aparatul de filmat — există actori care ştiu, aş putea deschide o listă! Eu m-am simţit, întotdeauna, cumva în continuarea felului meu de a exista pe scenă — ca meserie, vorbesc. Chiar şi regizorii m-au luat în film pentru ceea ce făcusem în teatru. În sensul de: exact ce făcusem în teatru. Nici nu cred că propuneam ceva peste — nu ca valoare, ci ca specific. Şi ce spun, nu ţine de pretenţiile mele prea mari faţă de mine — întotdeauna am cerut foarte mult de la mine şi în teatru — şi nici de o modestie, reală sau jucată, nu... Actorul trebuie să aducă ceva în plus peste viziunea regizorului. Să transforme acea viziune — obsesivă, uneori — în ceva foarte personal, al lui. Am avut o asemenea experienţă cu
Alexa Visarion, Ia „Barbarii”. Acolo, transferul de energie dinspre dorinţa regizorului spre personajul meu s-a petrecut, a existat. Însă când am făcut film, tot cu Alexa,
Înainte de tăcere, am intrat, pur şi simplu, în „trena” obsesiei lui, a ceea ce voia el de la el — şi acolo am rămas! Deci, n-am fost şi eu, ci doar imaginea obsesiei lui. Nu era bine. Deloc. Meseria noastră se face într-un singur fel: foarte bine. Trebuie să fii foarte sus. Altfel, nu exişti…
— Vorbim puţin despre Levant? Să deschizi un teatru particular, azi, la noi, e o aventură. Ce te-a atras? Ideea în sine poate...
— Nu pot să-ţi spun exact... Felul meu de a fi în teatru, poate... Cred că totul a început de la spectacolul meu de poezie, „Arta iubirii”. L-ai văzut? L-ai văzut... Un recital e ceva foarte special, dar şi inimaginabil de greu de făcut. Eşti singur, tu, singur pe scenă. Spectacolul eşti tu, n-ai niciun sprijin, n-ai scăpare. Trebuie să-l faci... Am fost foarte ambiţioasă şi cu el, şi cu mine. Am vrut mult. Am vrut să sparg o imagine a ceea ce înseamnă să vii în faţa publicului şi să spui versuri, am vrut şi să fie unicul recital din viaţa mea... M-am simţit într-o singurătate cumplită, dar în acelaşi timp şi într-un mod caraghios m-am simţit… instituţie. Atunci m-am aflat eu foarte aproape de „partea nevăzută” a unui spectacol şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut să-I văd cum se face, cum se adună, să fiu şi acolo, în spatele lui, să-I construiesc... Umblam cu Lia Manţoc după materialele pentru costume (decorul mi l-a făcut un prieten, Valeriu Matache), alegeam, hotăram ce trebuie şi ce nu şi totul era o imensă aventură... Levant e cumva un pas mai departe de acea experienţă. Un teatru itinerant, fără trupă fixă, îţi lasă şansa să alegi oamenii, să-i aduni, să-i faci să existe împreună, pentru o vreme, într-un spectacol. E o experienţă bună... Dar e şi o provocare. Levant propune ceva, deschide un drum, lasă urmă... Oricât de patetic ar suna, chiar lasă o urmă pe care, poate, va păşi altcineva odată... Cred că n-am greşit. Chiar şi în momentele mele negre, de disperare, când nu mai înţelegeam de ce? şi ce caut eu pe corabia asta, ceva din mine îmi spunea că n-am greşit, e bine ce fac...
— Până la „Pelicanul” te-ai ţinut în „partea nevăzută” a spectacolului. Cine a reuşit să te aducă şi pe scena Levantului?
— Strindberg, cred... „Pelicanul” e un text pe care l-am iubit foarte mult. Am dorit să-I joc... Dar cred că e bine să fiu şi în spectacol, nu doar în spatele lui. Am imaginea completă, dinafară şi dinăuntru în acelaşi timp. Pot să-mi asum altfel, total, nu?, ceea ce fac. Un teatru de felul Levantului nu-şi poate permite, ca un teatru normal, spectacole mai călduţe sau chiar o cădere. Dacă vrem să „trăim”, toate spectacolele noastre trebuie să fie foarte sus. De aici şi marea grijă pentru repertoriu. Acum vreau să punem în scenă „Levant” de Mircea Cărtărescu, „O, ce zile frumoase!” de Beckett (în care am să şi joc), „Oameni de zăpadă”, o piesă minunată scrisă de Tina lonescu Demetrian. Repertoriu avem. Ne-ar trebui o sală. Sper să avem şi sală la un moment dat. Sper, dar nu mă „agăţ” de ideea asta. Nu mă zbat foarte mult. Ştiu că până la urmă, lucrurile importante, acelea care trebuie să mi se întâmple, se întâmplă. Îmi ies în cale. Câteodată nu eu le „cer”, ele mă cer pe mine. Multe roluri au venit spre mine astfel... Şi nu doar pentru că un regizor mă „vedea” în acel rol... Vreau să spun că în meseria noastră nimic nu e atât de limpede şi definitiv stabilit cum pare. Nu-i uşor de definit zona asta... Nu-i uşor nici să ai de-a face cu ea...
— Mulţi actori se feresc chiar s-o numească astfel: meserie...
— Este şi meserie. Are legi şi reguli cunoscute, dar ele nu funcţionează la fel pentru toată lumea. Există actori de stare, care nu ţin seama de nicio lege a... meseriei. Nu mi-o pot imagina pe doamna Clody Berthola — de exemplu — compunându-şi un rol cu meserie, ci doar cu o ştiinţă anume care ţine de felul în care ştie să-şi observe stările, să le filtreze. Asta nu se învaţă… Meseria, în sensul propriu al cuvântului, e pentru la început, când trebuie să ai curajul să păşeşti pe scenă, să te aşezi pe un scaun, să ridici o mână... Pe urmă însă, trebuie să simţi foarte mult. Să simţi şi în acelaşi timp să faci o judecată precisă a ceea ce simţi, ca să poţi alege ce îţi este folositor. lar ceea ce alegi, ţine de ce eşti tu, cu tot ce ai adunat, sau te-a adunat într-o formă anume, unică... Fiindu-ţi ţie însuţi instrument, amestecul între fiinţa ta şi fiinţa pe care o „naşti”, pe scenă, e ceva foarte personal. Intim. Între momentul în care porneşti doar cu tine şi momentul la care trebuie să ajungi tot cu tine, dar şi cu altcineva care este personajul tău, e un drum, iar ce se întâmplă pe drumul ăsta nu încape sub un nume generic. M-aş feri să-i dau un nume. M-aş feri... Da?
— ...Am vrut să-ntreb cum e, să fii Valeria Seciu, dar cred că ar fi mai interesant de aflat cum e Valeria Seciu...
— Sunt în multe feluri... Sunt şi cineva care se uită înainte cu curaj şi încredere în tot ce trebuie să i se mai întâmple — nu multe, cele multe s-au întâmplat deja... Prin curaj înţeleg, fireşte, şi temerile, şovăielile, incertitudinile de moment... Poate curaj înseamnă să te uiţi într-un fel anume la ce eşti. Eu sunt actriţă. Eu sunt „o biată femeie”. Cum spune artista din „Pescăruşul”? „Eu nu sunt Jupiter, sunt o biată femeie...”
... Câteva zile mai târziu, UNITER acorda Valeriei Seciu Premiul de interpretare pentru rolul din „Pelicanul” de Strindberg. Pus în scenă de Cătălina Buzoianu. La Teatrul Levant...