„Niciodată n-am să mă simt un nedreptăţit”
— …Ce am făcut eu până acum? Nu mare lucru. Am început să joc la Teatrul „Podul”, pe când eram student la Politehnică. În primăvara lui '90 „am luat” audiţia la domnul Andrei Şerban şi, împreună cu alţi colegi de Pod, am ajuns în Corul din „Trilogie...” În toamnă mi-am luat examenul la ATF şi am devenit student la clasa Grigore Gonţa. Am făcut figuraţie la „Visul unei nopţi de vară” — o experienţă foarte importantă pentru că domnul
Ciulei, ca şi Andrei Şerban, nu înţelege prin figuraţie doar „trupuri care să umple scena”, ci tipuri şi relaţii umane. Am jucat laTeatrul de Comedie într-o piesă de George Astaloş, „Ce ne facem fără Willie?” şi la „Bulandra” Hemon din „Antigona”, montarea domnului Tocilescu. În '93, domnul Andrei Şerban a organizat un concurs la „Naţional” pentru şase posturi de actori tineri. L-am luat. Eram în repetiţii cu „Numele trandafirului”, pus în scenă de profesorul meu, Grigore Gonţa, se ivise chiar ocazia să joc Adso, în locul lui
Bleonţ care filma la
O vară de neuitat, când am fost chemat să dau probe pentru un rol în
Pepe şi Fifi. Atunci a trebuit să fac prima alegere importantă din viaţa mea. Am ales filmul. Eram curios. Nu mai făcusem film. Nici măcar în şcoală, cum se obişnuieşte. Nemaivorbind că regizorul se numea
Dan Piţa! Nu puteam rata ocazia. A fost o alegere bună. Deşi, dacă mă uit la el am destule nemulţumiri în ce mă priveşte, cred că abia acum ştiu cum ar fi trebuit să-I fac, totuşi Carol a fost un lucru bun în viaţa mea... Pe urmă, tot domnul Piţa mi-a oferit şansa să joc leronim, un rol foarte bun, consistent, în ultimul său film,
Eu sunt Adam...! Şi cam atât. Am mai făcut câteva scurtmetraje cu un regizor francez. Filme „alimentare”. Nimic important. Nici la „Naţional”, unde sunt angajat din '94, nu mi s-a întâmplat nimic important. În afară de rolul din „Roberto Zucco”, o piesă care mi-a plăcut mult — e generoasă, lasă loc de invenţie, de puţină nebunie... În rest, nimic!
— Presupun că sunteţi dezamăgit. Altul este, de regulă, ecoul unui debut în film atât de senzaţional cum a fost Carol. Aţi avut succes de public, de presă, de breaslă — aţi primit Menţiunea Specială UCIN. De ce aţi obţinut un ecou atât de mic la un succes atât de mare? Aveţi o explicaţie? E cineva de vină? E o întâmplare?
— Ştiu eu? Poate că atât mi s-a cuvenit. Nu ştiu să alerg după roluri, nu-mi place să dau din coate, să fac orice ca să le obţin. Tot ce mi s-a întâmplat bun din '90 încoace, au fost lucruri care au venit singure spre mine. Eu am fost doar deschis să le primesc. lar atunci când simţeam că „nu mă trage aţa”, că nu mă arde lucrul acela, nu-I făceam. Sigur că am făcut acele scurtmetraje pentru bani — nu pot trăi în sărăcie — dar nu numai pentru bani. A fost o experienţă interesantă, mi-a plăcut. Eu cred că un actor trebuie să aibă libertatea să facă orice — teatru, cinema, dans, muzică, — dacă poate! Tot ce implică expunerea fiinţei lui într-o manifestare sau alta, ţine de meseria de actor. Totul e să-şi facă meseria bine şi să nu-i fie ruşine de ce a făcut. Mie, nu mi-e ruşine de ce am făcut. Ştiu, mi s-a spus! Trebuie să faci carieră, şi nu poţi vorbi de carieră, până ce n-ai jucat Hamlet! Oare? Şi dacă nu-ţi vine rândul niciodată să joci Hamlet? Nu cred că trebuie, neapărat, să joci Hamlet. Trebuie să joci. Trebuie să dai ceva din tine oamenilor, publicului, care stă, acolo, în faţa ta. Şi asta îţi face plăcere ţie, în primul rând. Îţi place, dacă eşti actor, să fii acolo, pe scenă, pe orice scenă, sau pe un ecran — pe orice ecran — să fii altcineva, altă fiinţă. Să te apropii de alte existenţe. E teribil de palpitant să simţi că oamenii te ascultă şi înţeleg ce le comunici tu, că, pentru minute în şir, tu eşti pentru ei centrul atenţiei, buricul pământului. În orice actor există dorinţa asta de a fi centrul atenţiei. Şi eu o am. Îmi place să mă aflu în faţa publicului. Dar nu neapărat eu, singur. Prima oară în viaţa mea când m-am simţit actor şi foarte bine în pielea mea, a fost la „Trilogie...” Eram în Cor, dar cum Corul era foarte important în spectacol, şi eu m-am simţit foarte important. lar cea mai mare emoţie−satisfacţie−bucurie, am trăit-o la ultimul spectacol al „Trilogiei...” din Brazilia. Am fost aplaudaţi minute în şir, s-a scandat, ca pe stadion — un delir! Ceva din atmosfera aceea am regăsit-o doar în seara premierei la
Pepe şi Fifi. În asemenea momente simţi, într-adevăr, că trăieşti. Şi că merită să faci meseria asta. Mie, din păcate, în ultimii doi ani nu mi se mai întâmplă nimic din ce ar putea să mă justifice, ca actor. Nu am de ce spune: „Asta-i viaţa mea! Aici, pe scenă, trăiesc!”... Vorbe mari. Sună patetic, mă tem. Dar e adevărat. Şi nimeni nu e vinovat, în afară de mine. Eu nu am fost prezent unde şi când trebuie să fiu prezent. Uneori chiar nu am putut, alteori împrejurările mi-au fost defavorabile. De pildă, când am luat concursul la „Naţional”, tocmai mi se propusese un post la „Bulandra”. Dar cum să plec?! Andrei Şerban mă ştia de la „Trilogie...”, mă preţuia, eram bucuros şi mândru să fiu în echipa lui. De unde să ştiu că va trebui să părăsească Teatrul? Când doamna Cătălina Buzoianu m-a chemat să dau probe pentru un rol în „Patul lui Procust”, eu eram „prins” în două spectacole la „Naţional” — „Tamerlan” şi „Don Juan”. Nici măcar n-am să ştiu vreodată dacă aş fi luat proba aceea... Dar din „Tamerlan” am rămas cu o replică, iar la „Don Juan” s-a renunţat, între timp. Aşa a fost să fie, probabil. Să zicem că a fost „o experienţă de viaţă”. Contează foarte mult pentru un actor, să ştiţi! Talentul, atât cât îl ai de la Dumnezeu şi puterea de a imagina, te ajută, în bună măsură, să faci lucruri pe care nu le ştii, pentru că nu le-ai trăit. Ce te faci dacă ai de interpretat un criminal sau un nebun sau un paralitic, când tu eşti sănătos tun la trup şi la minte?! De aceea, cu cât trăieşti mai multe întâmplări şi cunoşti mai mulţi oameni, cu atât devii mai apt să-ţi faci meseria. Când am jucat Carol mi-a fost destul de greu, la început. Nu prea ştiam ce trebuie să simt, ca paralitic. Am încercat să trăiesc cât mai mult în căruciorul acela, să mănânc în el, să mă spăl, să mă mişc în şi din el ca şi cum n-aş avea picioare şi, până la urmă, am ajuns la o înţelegere. Aşa credeam. Acum însă, când tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral, am aflat că habar n-aveam ce înseamnă să fii imobilizat. Dincolo de asta însă, să ştiţi că o asemenea întâmplare te face să stai puţin locului şi să te gândeşti la ce suntem şi ce putem deveni, într-o clipă. Şi la ce este, de fapt, important pe lumea asta. Cu adevărat. În ce mă priveşte, acum, pentru mine, viaţa ca viaţă şi relaţia mea cu oamenii, cu mine însumi şi cu Dumnezeu contează infinit mai mult decât o carieră. Chiar dacă sună patetic...
— E chiar atât de rău să fii patetic? De ce atâta teamă?
— Să spunem că am experienţă în materie. Mama mea e rusoaică, iar patetismul rusesc e o specie aparte. Totul se trăieşte cu intensitate maximă, dar la totul se poate renunţa într-o clipă, pentru că e sublim să nu te zbaţi, să nu te lupţi, să accepţi eşecul, cu voluptate, chiar. Voluptatea scufundării în mlaştina care te înghite, pentru că „Aşa a fost să fie”! E fascinant! Dar de câte ori m-am lăsat prins în „mrejele” lui am ieşit prost... Culmea e că mie îmi plac ruşii. Îmi place Cehov. Esenin îmi place. În teatru, aş da orice să joc, o dată-n viaţă, Cearnota din „Fuga” lui Bulgakov. Mai ales că, după cum l-a făcut domnul
Ştefan lordache, numai uşor nu mi-ar fi... Şi cred că nu întâmplător în liceu mi-a plăcut enorm Rebreanu. Era pe sufletul meu. Îmi place Eliade. Preda îmi place. Cred că Preda îmi acoperă o „lipsă de trăire”. Eu sunt orăşean get−beget. Am un fel de nostalgie a contactului direct, frust, rugos, „în picioarele goale” — cu pământul... Nu, nu e atât de rău să fii patetic. E mai bine, oricum, decât să fii blazat. lar eu nu sunt blazat. Sigur că sunt puţin dezamăgit. E adevărat. Dar o să-mi treacă. Mai ales că acum chiar mi se întâmplă un lucru foarte bun, de care aveam mare nevoie. Profesorul meu, Grigore Gonţa, pune în scenă la Teatrul Evreiesc „Uriel Acosta” iar eu am rolul principal. E o piesă foarte interesantă,de Karl Gutzkow. Stanislavski a pus-o în scenă pe la începutul secolului, s-a pus şi la noi prin anii '60 — cred. E un rol de întindere, un personaj complex care traversează multe situaţii diferite, intră în relaţie cu multe personaje. Un tip cerebral, dar care, în acelaşi timp, trebuie să aibă şi emoţie… Vibraţie.
— Vi se potriveşte structural?
— Da. Acum, da. Am depăşit faza vagă, aburoasă în care funcţionam pe bază de „Aşa sunt eu, aşa simt eu”! Dincolo de ce eşti şi simţi, trebuie să mai existe şi înţelegerea a ceea ce eşti şi simţi. Acum încerc să fiu aşa. Îmi folosesc intuiţia, jocul ei îmi e caracteristic, mă ajută să descopăr stările „la prima mână”, pe urmă însă, simt nevoia să le adâncesc şi cu gândul. Păstrând însă intactă simţirea, emoţia la care m-a dus intuiţia. Nu e uşor. Nu-mi e uşor. Ce vreţi? Sunt şi eu la început. Caut să aflu. Să mă aflu. lar calea mea de cunoaştere cea mai sigură, rămâne tot meseria. Doar făcându-mi meseria mi-am dat seama cât de orgolios pot fi, cât de stupid, uneori, cât de agresiv, cât de violent pot fi — ca stare, nu altfel (nici nu ştiu dacă nu e chiar mai grav!). Dar agresivitatea şi violenţa aparţin generaţiei mele.Timpului meu. Cred că în mare măsură am reuşit să-mi stăpânesc agresivitatea. În meserie, sigur am reuşit. Dar mai am de lucru la mine. La 28 de ani nu poţi să fii gata!
— Cum speraţi să fiţi peste zece ani? Ce temeri vă însoţesc speranţa?
— Sper să mă maturizez bine şi frumos ca om şi ca actor. Să nu-mi pierd încrederea, calmul şi liniştea de acum, pentru că le-am câştigat foarte greu. Speranţa mea mai este că nici peste zece ani nu am să mă simt nedreptăţit, orice s-ar întâmpla. De ce mă tem... Mă tem să nu pierd vreunul din lucrurile acelea pe care nu le preţuim decât atunci când suntem pe cale să le pierdem sau chiar le-am pierdut. lubirea. Prietenia. Sănătatea. Mă tem să nu-mi pierd idealurile, aspiraţiile, poezia, toate acele bunuri care, cu timpul, se pot estompa; se tocesc atât de tare, încât peste ani nici nu-ţi mai dai seama că le-ai avut. Cebutîkin, din „Trei surori”, are o replică; „Am uitat tot, dragul meu... nu mai ştiu”. Cel mai tare cred că mă tem să nu treacă treizeci de ani şi eu să nu mai ştiu nimic din ce-am ştiut. Speranţa mea însă este că, ştiind lucrul ăsta, am să fiu foarte atent şi n-o să mi se întâmple. Ce credeţi?
