REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Maia Morgenstern - Portretul lunii


     Două spectacole de mare succes, one woman show-ul „Astă seară Lola Blau” şi „Ghetou”, patru roluri în filmul lui Theo Anghelopoulos Privirea lui Ulise, distins cu Marele premiu al criticii la Cannes, rolul principal, Edith Stein, în filmul Martei Meszaros La septième demeure, „Dama cu camelii”, Doamna T. în spectacolul Cătălinei Buzoianu, „Patul lui Procust”, cu premiera la Krems, în Austria, în repetiţii Donna Elvire din „Don Juan” (cu Mircea Rusu ca partener) pus în scenă de Victor loan Frunză, în filmări din nou Doamna T. în Patul lui Procust adus pe ecran de tinerii regizori basarabeni Sergiu Prodan şi Viorica Meşina. Aici ar trebui să pun punct şi să spun: aceasta este „fişa de creaţie” a Maiei Morgenstern din ultimii doi ani şi... Mă abţin. Niciun „punct” n-a avut viaţă lungă în existenţa ei trepidantă. Până la apariţia interviului, cine ştie?... Reperul discuţiei noastre va fi — normal, pentru că el a fost un punct de cotitură în cariera ei cinematografică — Premiul Felix obţinut cu Nela din Balanţa lui Lucian Pintilie. Un premiu pe care l-a onorat cu o promptitudine rară devenind, în nici trei ani, din „tânără speranţă europeană” o tânără certitudine europeană şi din „actriţa noastră” o actriţă a lumii. „Am avut şi şansă... Roluri importante în filmele a doi mari regizori: Anghelopoulos şi Marta Meszaros.” Despre felul în care şi-a folosit şansa, vreau să vorbim. Cineva care a văzut-o în Privirea lui Ulise mi-a spus cât de uluitor altfel şi alta de cum o ştim poate să fie. O revelaţie. „Mă bucur! Eu n-aş fi îndrăznit să spun aşa ceva despre mine. Am încercat, e drept, să fiu altfel. Înseamnă că am şi reuşit. Mă bucur!” Pe chipul intens−expresiv, nimic din micul aer victorios, de vedetă, ce se aşterne inconştient aproape, pe chipul unui actor care a reuşit să atingă acest statut. E doar mai liniştit, iluminat, parcă, de o bucurie mare. „Poate pentru că am dormit puţin după-amiază...” Glumeşte, desigur. „E normal să fiu mai bucuroasă. Am trăit atâtea lucruri extraordinare, am avut atâtea întâlniri minunate...” Dar faima câştigată atât de repede, dar solicitările importante, dar succesele mari nu au avut chiar niciun efect asupra fiinţei ei de artist?
— Ştii ce mi-au dat mie toate astea? Senzaţia că am văzut Paradisul. L-am văzut. Dar n-am pierdut nicio clipă legătura cu pământul. Şi nu mi-am pierdut nici capul. Dimpotrivă. Cred că am devenit mai lucidă. Cred că acum pot să despart mai bine esenţialul de ne-esenţial, pot să văd mai clar ce este profund−adevărat şi ce e doar „glanz”, strălucire exterioară. Am învăţat că locul statuilor este pe soclul lor, acolo, în raft, dar eu sunt un om viu; pot să am, ca tot omul, suişuri şi coborâşuri, pot să fac lucruri bune sau mai puţin bune, pot să am şi momente de cădere, dar că, orice-ar fi, eu trebuie să caut mereu şi mereu un liman de adevăr, de echilibru, de normalitate şi că, mai ales, nu trebuie să mă încrâncenez pe ideea: „Vă arăt eu vouă! Să vedeţi ce am să fac de acum înainte!” Nu. Nu am nimic de arătat, nu am nimic de demonstrat. Am de trăit, am de muncit, am de dăruit tot ce pot, tot ce mai pot eu dărui... Poate m-am relaxat un pic faţă de mine însămi, pentru că m-am adunat pe lucrurile cu adevărat importante: meseria, relaţia cu partenerii, cu publicul, cu oamenii, în general, cu prietenii.
— Ziceam că vorbim despre şansă şi felul în care ţi-ai folosit-o. Despre întâlnirea cu Anghelopoulos şi Marta Meszaros — ştiu că şi întâlnirile îţi sunt importante. Ce ai primit de la fiecare?
— Şansa mea, în film, începe şi sfârşeşte cu domnul Lucian Pintilie. Dacă el nu m-ar fi luat în Balanţa, nimic n-ar fi fost mai departe. Ştiu că am mai spus-o, dar uneori e bine să repeţi. Ca să nu se uite. Şi aşa cum vorbesc în fiecare interviu despre părinţii mei, Usher şi Sara Morgenstern, voi vorbi întotdeauna despre Andrei Şerban şi Lucian Pintilie — părinţii mei spirituali. Să nu-mi spui că e prea mult! Niciodată nu e prea mult când e vorba să fii recunoscător... Întâlnirea cu Anghelopoulos a fost ex-tra-or-dinară! E fascinant — ca om, ca artist — te vrăjeşte, te ia cu el în altă dimensiune, parcă, te transfigurează. De la el am învăţat „starea de vis”. Reveria... Uşor nu mi-a fost. Aveam de interpretat patru personaje care, sigur, nu trebuia să semene între ele. Machiajul şi costumul ajută, dar nu rezolvă tot. Aşa că, discutând cu el, am stabilit că va trebui să le diferenţiez mai mult prin stare, prin ritm, prin felul de a respira, chiar. La Anghelopoulos trebuie să te vezi în orice plan te-ai afla — cu atât mai mult cu cât prim−planul nici nu-I interesează. Pe el îl interesează întregul: decorul, lumina, mişcarea, atmosfera. El creează un fel de organism din care tu, actor, faci parte. Trebuie să respiri odată cu el. Altfel, nu exişti! Asta a fost ceva cu totul nou pentru mine. Mare, mare experienţă! Pentru Marta Meszaros, dimpotrivă, filmul este o construcţie riguroasă în care piesa de bază este actorul. Ea lucrează mult pe prim−planuri, pe portrete, deci, importantă e privirea... Marta e o fiinţă tonică, plină de energie, care se bucură că există, pur şi simplu, şi transmite bucuria asta celor din jur. De la ea am învăţat să mă bucur, să nu mă supăr pe mine niciodată — am tendinţa asta! — să privesc cu umor chiar şi momentele de nereuşită. De fapt, cred că fiecare mi-a dat câte ceva de care aveam mare nevoie — fără măcar să ştiu... întâlniri, spui tu... Uite, a fost întâlnirea cu Gian Maria Volonté — ştii că el a fost în Juriul care mi-a acordat Premiul Felix. Ne-am regăsit, ca parteneri, în filmul lui Anghelopulos şi am avut... şansa să împart cu el ultima lui cină... Nu ştiam că va fi „ultima”. Aşa s-a întâmplat. Dar crezi că am să pot uita vreodată întâlnirea asta? Întâlniri... Uite, a fost întâlnirea cu Harvey Keitel, un mare artist şi o minune de om. Keitel a crezut în Anghelopulos, cu o iubire încăpăţânată şi cu o dăruire imensă, unică. În momentele de criză, când toată lumea îşi pierdea capul, el spunea: „O.K.! Găsim noi o soluţie!” Extraordinar om. Şi deloc vedetă. El fiind o vedetă, şi unde? În America, unde star−system-ul nu-i o vorbă-n vânt...
— Maia, şi tu eşti vedetă, chiar dacă la noi star−system-ul „e superb, dar lipseşte cu desăvârşire”. Totuşi, cum e să fii vedetă?
— E o bucurie imensă. Când mergi pe stradă şi cineva îţi zâmbeşte pentru că te recunoaşte — poate chiar te iubeşte — e grozav! Ce plăcere mai mare poate exista, decât să faci plăcere prin simpla ta existenţă?! Dincolo de asta însă, e răspunderea tot mai mare pe care o simţi faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Pentru că, făcând atâtea lucruri care sunt socotite bune şi frumoase, există riscul să-ţi pierzi discernământul. Când lucrurile încep să meargă cumva de la sine, şi tot ce faci nu numai că se spune că e bine, chiar e bine, pentru că înveţi repede să ştii ce ai de făcut, intri pe „banda rulantă”. E un prag, pe care nici nu-ţi dai seama cum l-ai trecut. Şi e un pericol. Dacă devii conştient de el, te mai poţi feri... Un alt pericol, pentru mine, care nu prea ştiu să spun: Nu! ar fi să mă risipesc în prea multe şi nu toate importante. Mă risipesc şi obosesc prematur şi nu ştiu dacă merită întotdeauna. Când începi un lucru, eşti convins că merită. Abia după ce I-ai făcut se vede dacă a meritat, dar atunci e târziu. Timpul s-a dus. L-ai risipit... Dar sunt şi proiecte, mici, poate, la care mi se întâmplă să mă înham, din iubire, fără să-mi pese că „mă risipesc”. Eram obosită−moartă şi-mi venea să spun: Nu!, dar uite că n-am putut să nu-mi ajut tinerii colegi, pe Marius Barna şi Gică Preda, studenţi la ATF, să-şi facă filmul de Diplomă şi n-am regretat deloc. Şi, uite, Marius Barna ia premii peste tot cu filmul lui, iar mie îmi creşte inima: am pus şi eu umărul, nu? ...Mă doare sufletul când un cronicar reputat, de altfel, îmi reproşează că accept să lucrez cu actori şi regizori „necunoscuţi”. E adevărat, o fac cu mare plăcere! Până acum cinci ani şi eu eram o necunoscută — văd că se uită „detaliul” ăsta. Andrei Şerban a avut încredere în mine, el mi-a acordat prima şansă — mare! — şi-a pierdut timp şi a avut o răbdare imensă cu mine — cu noi, toţi, de altfel. Cum să nu-mi ajut şi eu acum, după puterile mele, colegii mai tineri? Toţi avem nevoie de ajutor...
— Dacă ar sta în puterea ta să alegi, cu ce regizor ai dori să lucrezi acum? Film, desigur.
— Kusturica. E un vis vechi de vreo cinci ani, cred. Mă tulbură, mă emoţionează până la lacrimi cinema-ul lui. Şi azi am proaspăt în minte Vremea ţiganilor — ce film, Dumnezeule mare! Abia aştept să văd Underground. Nu, nu l-am văzut la Cannes. Eu pe acolo am trecut ca o cometă: s-a prezentat filmul, am dat o zi întreagă interviuri şi am „zburat” acasă. Aveam spectacol. „Ghetou”. N-am apucat să-I cunosc pe Kusturica. ÎI ştiu doar din filme, dar mi-ajunge. Am mare încredere în el, în sensibilitatea lui, în pasiunea lui pentru meserie, în felul lui de a-şi gândi filmele... Domnul Ciulei ne spunea odată: „Gândul e acela care ne emoţionează, ne face să plângem sau să râdem, ne ia şi ne duce cu el”. Tare multă încredere am în forţa gândului...
— Profit să te întreb: în ce mai ai „tare multă încredere”?
— În iubire. În prietenie. În valorile morale. În „legea morală”. În dreptate. Am încredere în muncă şi în rigoarea în muncă. Nu cred în talentul nemuncit — cel puţin în ce mă priveşte. Poate geniile… deşi, uite, într-un film despre Chaplin, care era genial, nu? — eu am văzut dubla 490... Trebuie să cizelezi diamantul care ţi s-a dat. N-ai dreptul, n-ai voie să-l iroseşti. Eu aşa cred...
— Cum altfel să creadă cineva pentru care nimic nu-i mai presus decât munca asupra diamantului ce „i s-a dat”?! Tot ce ai reuşit să faci, într-un timp atât de scurt, îţi dă dreptate... Dar, Maia, am o curiozitate: ce îţi doreşti acum când eşti sus, pe culme?
— În afară de sănătate şi putere de muncă, doar iubire, încredere şi o dreaptă judecată. Atât. Să nu-mi spui că e puţin… 
 
(Noul Cinema nr. 9/1995)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, maia morgenstern, portret

Opinii: