„Nimic nu e definitiv.”
Şterge, cu gesturi precise, praful de pe masa din grădina de la Bulbucata. Am, venit până aici să-i iau un interviu, pentru că şi ea a venit, tocmai de la Paris, să ne arate ultima ei premieră pariziană, „Salve, Regina”, un monolog scris şi regizat de Virgil Tănase. Un monolog este oricum o încercare severă pentru un actor. A îndrăznit s-o treacă într-o limbă străină. Dublă performanţă actoricească. Aici, la Bulbucata însă, actriţa nu prea se arată. loana mi-a prezentat căsuţa de ţară transformată cu amor şi umor în mic paradis terestru, m-am conversat cu doamna fermecătoare care îi este mamă, iar acum mă uit cum şterge praful de pe masa din grădină. E total cufundată în „acţiune”, cu acel talent al el de a fi intens prezentă, de a se instala într-o stare, într-o situaţie. E o înzestrare specială, suplimentară talentului actoricesc, care i-a îngăduit să facă, până şi din cel mai mărunt personaj o fiinţă a vieţii, de ţinut minte şi de iubit. Regizorii de film — pentru ca filmul este, mai ales, sensibil la asemenea prezenţe — i-au simţit înzestrarea asta şi au „exploatat-o” cu folos. Mircea Daneliuc a fost primul. El a lansat-o... înainte să devină actriţă a fost poetă. N-a fost niciodată „actriţă” în poezie, mai curând actoria a profitat de fiinţa ei — poetică, indiferent de canalul de comunicare. Era bine instalată într-un statut social sigur, când (stă scris în „Dicţionarul 1234 cineaşti români”), „La începutul anilor '90 se stabileşte în Franţa”... În şase ani a jucat şase roluri pe scenă — Choeur din „Cei şapte din Theba”, Lisa din „Cadavrul viu”, Cleo din „Somnoroasa aventură”, Mme de Merteuil din „Legături primejdioase”, Mme de St-Ange din „Filosofia în budoar” —; a făcut două spectacole de poezie (unul ca „autor total”, adaptare, regie, interpretare); a jucat în trei filme şi a scos o carte de versuri, „larnă clinică”. „Pas mal”, cum se zice pe la ei... „Bine-ar fi să plouă... Pământul are nevoie de apă”
— spune, şi se aşază, în fine, la măsuţa din cerdac. Înţeleg că s-a instalat în starea de interviu. Profit. Cum adică, s-a „stabilit” în Franţa?!
— E o formulă... Practic, înseamnă că locuiesc şi lucrez la Paris, am acolo un soţ, dar am o casă şi la Bucureşti, am şi o mamă aici, şi mai am... „Republica mea” de la Bulbucata... Poate de asta nici nu simt c-am plecat. Eu nu sunt un exilat tipic. Nu am trăit trecerea frontierei cu sentimentul unui gest definitiv. Nu cunosc „termenul”. Chiar corijez pe oricine mă întreabă, acum, dacă m-am întors definitiv. Definitivă e numai moartea... Mă simt, mai degrabă, ca un animal de experienţă. Sunt ca Leika, primul câine care a ajuns în spaţiu. Mi-am depăşit starea de imponderabilitate. Am intrat în alt spaţiu. Dar spaţiul acela nu e numai Franţa. E lumea... Între mine şi mine, la ora asta, există un progres enorm. Am un sens mai profund al ideii de toleranţă, al situaţiei noastre uman−istorice în lume. Experienţa asta m-a restituit mie însămi. Mi-a dat confirmarea că tot ce am simţit şi gândit, o viaţă, există... Societatea noastră, de pildă, accepta greu ideea că cineva poate să facă două−trei lucruri, la fel de bine, în acelaşi timp. Trebuia să te hotărăşti: eşti actriţă sau eşti poetă. Faptul că eu făcusem concepţie de spectacol sau că lucrasem în televiziune cu Bocăneţ, era privit cumva cu îngăduinţă. Capricii de actriţă... În societatea franceză, tocmai lucrurile astea au avut o importanţă enormă Franţa a fost pentru mine o mamă adoptivă care nu m-a certat pentru ce sunt şi cum sunt. M-a luat aşa cum sunt.
— Să joci într-o Iimbă străină nu e „probă” obişnuită. Cum ai trecut-o?
— Ca de obicei... Mie, înainte de spectacol mi-e frică iar după mi-e rău.. Greutăţile au fost de limbaj şi de intenţie. Eu veneam dintr-o disperare, dintr-un „ţipăt” străine de percepţia lor. Veneam dintr-un loc în care multă vreme teatrul a funcţionat ca o supapă. Automat, noi devenisem „maeştri ai decodificărilor”. Încercam să transmitem alte idei cu vorbele lui Shakespeare, încercam să suplinim prin gesturi cuvintele „căzute” la cenzură, era o comunicare pătimaşă, încărcată. Erau stridenţe, pe care însă numai acolo le-am realizat ca atare şi a trebuit să mă despart de ele, pentru că nu mai funcţionau. E o altă şcoală. Sunt bucuroasa că am făcut-o. De fapt, pentru mine aceşti cinci ani au fost un fel de „post−universitar”. Am făcut, încă o dată, proba tuturor lucrurilor care m-au motivat, o viaţă. Cinci, pentru că pun la „întâmplător” primul an — cum am ajuns să joc cum s-au legat lucrurile. Dar să-ţi asumi să continui drumul, e cu totul altceva. Atunci chiar începi să simţi „punctul zero”. Începi să simţi nu doar că nu cunoşti limba, dar nu cunoşti sensibilitatea spectatorului. Nu ai acelaşi fond de amintiri cu el şi nici parantezele nu vin din acelaşi fond emoţional. lar tu, ca actor, trebuie să atingi punctul emoţional al publicului în faţa căruia joci. Trebuie să te pui în „ascultare”. Să-i auzi sufletul. Cum să-I cerţi, şi cum să-I iubeşti, dacă nu-i auzi sufletul?! Aşa a trebuit să încep să vorbesc în mai multe limbi nu doar la propriu, dar şi sentimental. Cred că e un câştig enorm pentru meseria mea, dar şi pentru „călătorul” care sunt. Pentru că, tot ce am adunat, ca experienţă, este „zestrea” mea pe care aş putea să o pun la bătaie, în momentul în care am să mă opresc un pic, să stau mai mult aici, acasă, şi să fac ceva... uite, m-aş duce să lucrez la Tg. Mureş. Nu ca actriţă, nu... Aş putea să fac un spectacol acolo. Am fost studentă la Tg. Mureş, am făcut spectacole acolo, am amintiri despre acel teatru, despre Harag... Dar mai ales pentru că — ţi-am spus — ştiu să aud mai multe limbi cu sufletul. La Tg. Mureş există o familie de spiritualităţi diferite, care se pot întâlni şi construi, împreuna, ceva. E păcat ca ea să fie „spartă” de proşti mânuitori ai ideilor... Dar mi-ar plăcea la fel de mult să fac un spectacol la Sighişoara. În stradă. Sighişoara e un „decor” fabulos...
— Filmul nu intră în proiectele tale? N-ai dori să faci film, ca actriţă?
— Nu am decât proiecte care depind de mine. Să faci film, ca actriţă, înseamnă să fii dorită, preferată, să ţi se propună. Deci nu depinde de mine. Soţul meu, Tudor Potra, care e regizor de film, cum ştii, a scris un scenariu în care aş avea şi eu un rol. Mai trăim, mai vedem... Filmul, însă, a jucat un rol important în viaţa mea. M-a „urmărit” chiar şi la Paris. Jucam în „Cadavrul viu” când am primit „Premiul de interpretare feminina”, la Festivalul de la Amiens, pentru Ani din
La capătul liniei. Nu m-am putut duce să-I iau, jucam, seară de seară, dar s-a scris în presă şi, dintr-odată m-am simţit mult mai bine. M-am simţit importantă... Peste un an, filmul făcut în Guineea — în care am jucat un rol de româncă, fireşte! — a fost selecţionat pentru Amiens şi am fost invitată să înmânez „Premiul de interpretare feminină” din acel an. Abia atunci am realizat, din aplauzele sălii, ce mare succes avusese filmul lui
Dinu Tănase acolo... Sigur că, la tipul de actriţă care sunt, şi la tipul meu de sensibilitate, filmul îmi „vine” cel mai bine. Am fost şi răsfăţată de filmul românesc, recunosc. Dar în Franţa, spre deosebire de rolurile de teatru, care au fost mult peste ce făcusem eu aici, calitativ vorbind, rolurile de film n-au fost la înălţimea celor făcute acasă... Pentru cineva care a gustat din „tort”, o felioară nu ajunge... Sunt şi la o formă de maturitate la care nu mai pot să mă mulţumesc cu puţin. Nu mai pot — nu mai ştiu — face paşii începătorului... Ar trebui să mai am o viaţă. Cred că se poate. Există roluri pentru toate vârstele şi toate întâmplările. Chiar faptul că m-am maturizat îmi deschide calea spre altă categorie de roluri. Spre acel altceva de care am atâta nevoie... Filmul rămâne deocamdată un vis pe care nu pot să mi-I apropii în minutul în care aş vrea eu... Mă doare, dar cred că am să supravieţuiesc. Am devenit foarte rezistentă. Anormal de rezistentă... lar ce mi se întâmplă mie de şase ani încoace, m-a învăţat că pot să fiu mai mult decât o actriţă. Pot să fiu un om de artă. De altfel, ca studentă, fugeam de la clasa de actorie — clasă bună, cu Moni Ghelerter şi Zoe Anghel Stanca profesori — la clasa de regie, unde predau Esrig şi Penciulescu... Ar fi trebuit să fac regie, nu actorie. Eroarea mea a fost din grabă. O grabă care venea dintr-un cumul enorm de lucruri pe care vroiam să le exprim, şi mi se părea atunci că numai actorul poate transmite şi, mai ales, simţi în imediat, cum este receptat. După care m-am trezit că, de fapt, eu trebuia să fiu un executant, uneori în nişte mecanisme care nu doreau, nici pe departe, să comunice ce aveam eu de comunicat.Şi că trebuie chiar să fiu atentă ca nu cumva să bruiez, să „otrăvesc” mesajul...
— Niciodată n-am simţit că ai fi „un executant”. Nici măcar la debut — vorbesc de film — în Ediţie specială...
— Mulţi n-au simţit... După
Ediţie specială am luat şi Premiul de interpretare şi am avut cronici excepţionale. Dar debutul nu e măsura. Nu primul rol sau prima carte îţi dau statutul, ci al doilea. Acela te consolidează, şi aici am avut noroc. Foarte repede după debut mi s-a dat să joc Ana în filmul lui
Mircea Mureşan,
lon... Şi era total altceva. Întotdeauna am dorit şi am încercat să-mi lărgesc gama. Să mă îndepărtez cât mai mult posibil de mine... Adevărul este că pe mine experienţa de film m-a îmbogăţit şi ca actriţă de teatru. Ţin minte, după prima zi de filmare în exterior, când m-am întors, seara, să joc pe scenă, am realizat, dintr-odată ce constrângere înseamnă decorul. Cei trei pereţi întregiţi cu un al patrulea, care e sala. Din seara aceea eu nu am mai jucat în decor. Am început să mă comport pe scenă, ca afară. Într-o pădure. Pe un drum... Experienţa de la Paris mi-a dat exact impresia asta: că nu mai sunt între pereţii unui decor. Mă pot mişca în libertate... lar faptul că m-am îndepărtat de „decorul” ştiut, m-a ajutat să mă apropii, pe alte căi, de înţelesul mai bun al lucrurilor. Practic, am recâştigat o meserie pe care o iubeam enorm, dar acum o înţeleg mai bine, pentru că mi-am reverificat pasiunea pentru ea, şi am recâştigat o Românie, pe care o iubesc altfel, pentru că o înţeleg altfel. Mai bine...
După ce am văzut „Salve, Regina” şi eu am înţeles mai bine ce înseamnă „să vorbeşti mai multe limbi, cu sufletul”. Înseamnă să te simţi la tine acasă oriunde pe lume.
