„Tinereţea mi-a fost mai mult duşman decât prieten...”
A venit cu familia. O parte a ei. Soțul, Mircea Diaconu, pentru că el știa drumul, și junele Victor — trei ani pentru că așa a vrut el. Persoană energică și voluntară, Victor hotărăște că rămâne cu noi. Să se joace. Se trece la tratative. Victor câștigă un Kinder cu surprize, Diana și cu mine timpul necesar discuției noastre. Ne grăbim să-I folosim cât mai spornic. Oricum, suntem în întârziere. Interviul s-ar fi cuvenit să-I facem acum zece ani, după rolul ei din filmul lui losif Demian, Piciul. Nu s-a putut. Scenariul era scris de soțul ei și el actor — nu în același film nu, Doamne ferește! dar, orișicât... „Asta a fost” — spune, fără urmă de ranchiună în vocea plăcută, în armonie cu frumusețea blândă a chipului. Asta a fost, da. Acum, să încercăm o recuperare a timpului pierdut. Îi propun să începem cu începutul: cum a devenit actriță?
— Aproape fără voie... Eu făceam sport handbal, în special — de unde mi-a și rămas ideea de fair-play, care nu prea mi-a folosit mai târziu în meserie... Mama mea, însă, era pasionată de teatru — a și profesat, ca amator. Era foarte frumoasă și talentată, toată lumea o sfătuia să se facă actriță, dar când s-a măritat, tata a pus-o să aleagă: teatrul sau familia. A rămas cu pasiunea pentru teatru și cu ideea că, poate, eu am să fac ce ei nu i s-a permis. Firea mea, însă, trăgea spre științele exacte, spre o meserie practică și folositoare — medicina. Pe urmă însă, m-am îmbolnăvit grav Și în acel an cât am stat în spital, am văzut atâta suferință în fața căreia medicii se dovedeau neputincioși, încât credința mea în medicină s-a năruit. Eram și foarte tânără, 17 ani... Sport, oricum, nu mai puteam face așa că, mai mult ca să scap de gura mamei, am dat examen la Institut. Și cum am intrat prima, cu medie foarte mare, mi-am spus că poate chiar asta trebuie să fac. Anii de Institut au fost o plăcere. Descopeream o lume extraordinară, nebănuită, începeam să înțeleg de ce mama iubise atât de mult teatrul. Pe urmă, în anul II eram,
Gopo m-a făcut să debutez în film. În
Povestea dragostei. A fost o șansă nemaipomenită, dar și o experiență foarte grea pentru mine. Gopo lucra pe inspirație de moment, iar eu aș fi avut nevoie să știu precis ce am de făcut. Se vede că m-am descurcat, totuși, din moment ce, imediat după,
Stere Gulea mi-a propus un rol în
larba verde de acasă, și, la mică distanță, Andrei Cătălin Băleanu mi-a încredințat chiar un rol de întindere în filmul său
E atât de aproape fericirea. La ora aceea, eram folosită pe datele exterioare. Nimănui nu-i păsa ce fac eu cu acele date. Din păcate, actorul nu-și poate hotărî soarta. Nu poate alege. El este ales. Și, cel mai adesea, pe ce se vede, pe imagine. O să ți se pară ciudat, dar eu mi-am depășit imaginea de „fată drăguță” lucrând (tot din Institut) spectacole de televiziune. Dar și asta a fost o șansă cu două fețe. Pentru că, de obicei, regizorii de film se cam feresc de actorii formați în televiziune. Ei caută chipuri noi, neuzate de prezența pe micul ecran. Nu știu cât de drept sau de normal este, în general. În cazul meu, oricum, nu era. Nu am fost atât de mult folosită încât să mi se „uzeze” imaginea...
— Cum a fost după absolvirea institutului?
— Foarte bine! Am plecat la Bacău, orașul meu natal, unde am și rămas doi ani. Ani buni, plini. Am jucat Polly în „Opera de trei parale” și Mașa în „Trei surori” și Sânziana în „Sânziana și Pepelea”. Între timp am făcut film —
Fata morgana — și, bineînțeles, televiziune. La capătul celor doi ani am intrat, prin concurs, la „Bulandra”. Dar și aici a fost, într-un fel, mâna Destinului. Eu voiam să plec la Teatrul din Tg. Mureș, unde tocmai se înființa „secția română”, iar Mircea, pe care îl știam din Festivalurile de la Costinești, mi-a pledat toată vara cum trebuie eu să dau concurs la „Bulandra”, pentru că Bucureștiul este, totuși, București. De altfel, tot anul acela — 1980 — a stat sub semnul evenimentelor capitale. Pe la începutul toamnei, așa, Mircea, în trecere spre mănăstiri, s-a oprit la Bacău. Dimineața, la șase și jumătate, m-am trezit cu un telefon. Era jos și-mi propunea să-l invit la o cafea. Până la prânz mă și întrebase: „Ce-ai zice dacă ți-aș spune că aș vrea să ne căsătorim”? — condiționalul opativ, nu? — până a doua zi stabilisem și data căsătoriei. A fost o zi nemaipomenită!
Piața — ne-am căsătorit la primăria din Piața Amzei — era plină de crizanteme și hazul a fost că toată lumea adunată acolo nu știa dacă se filmează sau ne căsătorim de-adevăratelea... Pe urmă, am mai apucat să joc în
Buletin de București de
Virgil Calotescu și într-un film de
Francisc Munteanu — am uitat titlul — după care a început acea perioadă dură în care, dacă Mircea era distribuit într-un film, eu nu puteam fi distribuită — chiar dacă rolul mi se potrivea. Apoi a fost
Piciul, unde n-a jucat el, pentru că am jucat eu...
— La Piciul am descoperit cât de înzestrată ești pentru un anume tip de comedie — dulce-amară, i-aș spune. Ți-ar fi plăcut să faci comedie?
— Foarte mult! Dar nu e vina nimănui că n-am făcut. Oricum, nu sunt o actriță ușor de distribuit. Există la mine un fel de neconcordanță între cum arăt și cum sunt, de fapt. Mai exact, arat într-un fel și sunt exact invers. Ar fi trebuit să existe cineva care să descopere lucrul ăsta și să vrea să-I înfrunte. Poate că asta se va întâmpla măcar acum, când am depășit vârsta la care toată lumea nu vedea în mine decât frumusețea tinereții. Chiar și după 15 ani de profesie, împlinită cumva la voia întâmplării, nu sunt dezamăgită și tot mai sper. E adevărat că mi-am găsit un punct de sprijin, de echilibru, în famiiie. Mi-am dorit-o. Mi-am dorit copiii. Pe Ana, am făcut-o acum 14 ani, și nici o clipă nu m-am gândit că asta înseamnă o ieșire din „circuitul profesional” de cel puțin un an. Îmi iubesc copiii. Enorm. Nu este o alternativă, știu, eu sunt actriță, totuși, îmi iubesc profesia. Dar, ca să pot face ceva important, ar trebui ca cineva să aibă un interes deosebit pentru mine. Cineva care să-mi spună: „Asta ți se potrivește, asta nu!” Un mentor. Toată viața am simțit nevoia unui mentor. Nu l-am avut. lar să fac rolișoare care nu folosesc nimănui — începând cu mine — nu mă interesează. Deși, știu că un actor trebuie să joace. Orice și cât mai mult, până când cineva îl vede. Trebuie să fii prezent mereu unde și când trebuie, la nevoie trebuie să știi să „gâdili” orgoli. Dar dacă eu nu pot? Actorul are harul de la Dumnezeu, dar, ca să și-I împlinească, uneori trebuie să facă „pactul cu DiavoIul”...
— Cine ar fi Diavolul?
— Cel ce te ajută să treci puntea, nu? Adică, trebuie să mai faci și compromisuri. Să știi să înghiți umilințe — mari sau mici — să n-ai orgolii — nici mari, nici mici. Totul se plătește. Eu nu pot spune că toți actorii care s-au realizat au făcut compromisuri. Probabil că și aici tot de soartă este vorba, iar soarta ține și de temperamentul, fiecăruia și de firea lui. Firea mea este mai curând rigidă. Nici temperamentul artistic nu mă ajută prea mult. Eu trebuie să-mi cenzurez sentimentele, trăirile, pentru că am un prea−plin care se cere încorsetat, ținut în frâu. Mă atrag personajele cu trăiri puternice, patetice chiar, iar azi, patetismul e puțin desuet... La început, e adevărat, am mers pe „firescul imediat” care plăcea foarte mult regizorilor. Era convingător. Dar, ca să devină act artistic, firescul acela ar fi trebuit lucrat. Elaborat. Asta am aflat-o între timp. Ceilalți, poate că știau, dar nu și-au pus problema. Le conveneam, așa cum eram. Și pentru mine era plăcut, dar, din păcate, nu m-a dus prea departe în meserie... Poate că acum, cine știe? Forța mea nu stă în vârstă, ci în acele lucruri adunate în mine, pe care timpul le-a lucrat, le-a modelat, le-a dat o formă anume. Vârsta nu mă complexează deloc. Mie, tinerețea, frumusețea tinereții pe care n-am vrut „s-o vând”, mi-a fost mai mult dușman decât prieten. Abia acum cred că sunt destul de puternică încât să-mi iau soarta în propriile mâini. Și, uite, din nou Destinul mă ajută, îmi oferă șansa să fac ceva care nu mai depinde de alții. Împreună cu Mircea am pornit de la ideea că și Bucureștiul merită să aibă un festival−carnaval, o sărbătoare a noastră, a tuturor. Mergând noi și pe ideea că nu poate fi chiar totul tern, trist și urât în viața noastră de azi. Trebuie să existe și o latură frumoasă. Rămâne doar să o descoperim și să o facem vizibilă. Așa încât, între 1 și 4 iunie, vom încerca, împreună cu Muzeul de Istorie al orașului București, Uniunea Arhitecților, a Scriitorilor, Artiștilor plastici și Compozitorilor, Academiile de Teatru și Film și Muzeul Țăranului român, să reconstruim atmosfera de început de secol în București. O seară la Capșa, o bătaie cu flori la Șosea, o paradă de trăsuri și mașini de epocă, o kermeză, un bal pe treptele Casei Armatei, o expoziție de mobilier și costum de epocă la Curtea−Veche — zonă istorică a orașului — proiecții de filme — pentru că ne aflăm în anul centenarului cinematografiei... Toate acestea se vor numi „D-ale Bucureștilor”. Ar mai fi și o sărbătoare−pereche, în toamnă, de Sf. Dumitru, patronul orașului. Pereche, dar cu alt caracter. Avem nevoie de sărbători, crede-mă!
— Te cred. Dar, Diana, totuși! Ești actriță. Ce să doresc eu actriței Diana Lupescu?!
— Dorește-mi să-mi doresc ceva...
