„Filmul, o dragoste neîmplinită”
N-am ce face. Oricât de tocit ar fi, din prea multă întrebuinţare, „După douăzeci de ani” îmi face trebuinţă şi mie. Se potriveşte. Dana Dogaru a debutat fix acum douăzeci de ani în filmul lui Andrei Cătălin Băleanu E atât de aproape fericirea. Tot de atunci s-a văzut şi că, în afară de talent şi de prea frumoşii ei ochi, debutanta are tot ce-i trebuie unei actriţe ca să fie „de film”: farmec, naturaleţe, expresivitate bine strunite, firesc. În acelaşi an a făcut încă trei filme. Până în 1988, în medie două filme pe an s-au bucurat de prezenţa ei — roluri secundare, de regulă, ştiut fiind că „secundarele” nu pot fi interpretate de oricine. Ultimul rol într-un film „de cinema” a fost în Vinovatul lui Alexa Visarion. În 1991. Cel mai apropiat rol — la propriu şi la figurat, aveam să aflu — este Eva din fimul lui Radu Gabrea, Conferinţă la nivel înalt. Film de televiziune (1996). Nu-i de mirare că, atunci când ne apucăm să vorbim, filmul nu prea se arată, ca subiect. Vorbim teatru. Cât de important, cât de mare a fost rolul jucat de actorul Mihai Dogaru în viaţa ei — el a fost omul care i-a hotărât destinul de actriţă. Cât de important a fost regizorul Dan Micu pentru cariera ei teatrală începută acum douăzeci de ani la Teatrul „Bulandra”. Cât de important a fost Teatrul „Nottara” în formarea ei, ca actriţă. Cât de important este pentru ea publicul şi cum trebuie să ţii cont de el, şi cum trebuie să ştii pentru cine joci. Fiecare seară are publicul ei şi tu trebuie să-I „simţi”, dacă vrei să faci faţă aşteptărilor. Aflu cum, după '89, o vreme nu s-a putut urca pe scenă, pentru că faţă de ce se întâmpla afară, în stradă, scena apărea ca un spaţiu al minciunii.
Aflu că acum publicul s-a reîntors la teatru, tinerii mai ales, ei umplu sălile — la „Trei surori” sau la „lulius Cezar”, de pildă, spectacolele lui Alexandru Darie, regizorul pe care jură ea, acum, şi pentru care, de fapt, s-a reîntors la „Bulandra”, după douăzeci de ani. Întotdeauna a avut nevoie de echipă şi de un regizor, adică de oameni cu care să gândească la fel şi împreună. Mai aflu că pentru o actriţă de teatru vârsta nu este o problemă. În ce o priveşte nu este. Dovada: ideea că e bunică în loc să o sperie, o umple de mândrie. „Obiectul” mândriei se numeşte Andrei şi are un an şi jumătate. Şi, în general, ce să mai vorbim? dacă ar fi să aleagă între teatru şi film în mod sigur ar alege teatrul. Propun, cinstit, să nu năpăstuim filmul. Ea este, totuşi, interpreta a vreo treizeci de roluri, nu?
— Da... Am făcut tot felul de interpretări în film şi sigur că m-am străduit să fiu un bun profesionist. Dar ar fi exagerat să spun că am făcut ceva extraordinar. Un rol. O creaţie. Prima şansă mi-a oferit-o abia acum un an Radu Gabrea. Eva din
Conferinţă la nivel înalt a fost un rol extraordinar, pasionant şi greu pentru că aveam de jucat un personaj pe care-l făcusem pe scenă, în piesa „Două femei celebre, Eva şi Carla”. A trebuit să-mi „şterg” toate reflexele create pentru scenă — de fapt, să pulverizeze personajul, ca să pot construi altfel, pentru film. Pentru mine, întâlnirea cu Gabrea şi cu echipa lui a fost absolut extraordinară. S-a lucrat aproape ca în teatru, cu repetiţii multe, aşa încât perioada de filmare a fost pentru noi ca o joacă. O bucurie nemaipomenită. Cum însă la film perioada de filmare e scurtă, şi bucuria a fost scurtă. De fapt, la film totul e „pe scurt”. Condensat. Şi nici măcar nu ai siguranţa că ceea ce faci, e bine. Butonul de control nu e la tine, ci la regizor. El decide ce şi cât din munca ta va rămâne în film. În teatru, dependenţa de regizor nu e atât de mare şi definitivă. Sigur, concepţia spectacolului îi aparţine, locul tău în acel spectacol el îl stabileşte, dar puterea de comunicare stă în mâinile tale. În cele din urmă tu rămâi pe scenă, faţă-n faţă cu publicul. De tine depinde cât din ce a vrut să spună regizorul ajunge la public. lar publicul funcţionează ca un seismograf. Imediat ce ai depăşit măsura te sancţionează cu lipsa lui de interes. Publicul de teatru s-a schimbat şi cred că filmul nu e străin de schimbarea asta. Filmul a obişnuit publicul — care e şi de teatru, nu? — cu alt ritm de percepţie cu alt „montaj de idei” — mai viu, mai rapid, mai concis. Nu-ţi mai poţi permite să „tragi de timp”, să întârzii prea mult într-o stare. Trebuie să o drămuieşti, să o schimbi mereu cu alta ca să surprinzi, mereu, spectatorul, să-i ţii atenţia trează. Altfel, îl scapi din mână. Regizorii de teatru — în special cei tineri — au înţeles „fenomenul” şi încearcă să-i facă faţă. Pentru „lulius Cezar”, de exemplu, Alexandru Darie a făcut aproape un montaj cinematografic.
— Cătălina Buzoianu şi-a numit adaptarea pentru scenă a romanului lui Camil Petrescu, „Patul lui Procust”, chiar scenariu. Într-o asemenea stare de „înfrăţire”, ce înseamnă să fii actriţă de teatru şi de film?
— Sunt două modalităţi de exprimare diferite. Ele se pot interfera doar dacă ai şansa să lucrezi cu mari regizori. La
Înghiţitorul de săbii eu nu aveam decât o trecere prin cadru, dar am stat la filmări fascinată de cum lucra Alexa Visarion. Să lucrez cu
losif Demian la
Urgia, uite a mai fost o şansă. Dar n-am avut prea multe. Mi-ar fi plăcut, de ce să te mint?, să am şansa de a lucra cu
Pintilie. N-am avut cum s-o am. Eu am „răsărit” după ce el plecase iar când s-a întors, eu nu mai făceam film. Nu e sigur că ar fi avut nevoie de mine, chiar dacă mă ştia. E visul meu, nu? Nu mi-am pierdut speranţa că poate−poate, cine ştie cum, am să mai fac film. Dacă nu, îmi rămâne teatrul, şi aici n-am emoţii. N-am fost niciodată o frumoasă din zona „Miss”, n-am fost nicio „ciudată”, n-am tentat prin fizionomie, n-am fost o actriţă de „emploi”. Am jucat ingenue, dar şi femei fatale iar compoziţie am făcut „de mică”, de la început şi nici când m-am făcut „mare” nu m-am dat înlături. În '89, când s-a pus din nou „Regele moare”, am jucat Regina bătrână; rol pe care-I făcuse, la vremea ei, Aura Buzescu. Acum, în „Cafeneaua”, spectacolul lui Horaţiu Mălăele de la „Bulandra”, joc trei vârste. În ultima am 70 de ani. Nu doare... Sunt convinsă că se poate trece de la o vârstă la alta fără crispare şi fără spaimă. Spaima de bătrâneţe îmbătrâneşte mai mult decât apariţia unui rid în plus. Mereu te ajunge din urmă, „altă vârstă” şi tu trebuie să ţi-o asumi. Din fericire, nici nu prea ai timp de asemenea „suferinţe” într-o meserie în care oricum nu eşti mulţumit de tine, pe deplin, niciodată. Niciodată nu poţi spune: Gata! Am terminat! E perfect! Niciodată nu e gata şi cu atât mai puţin perfect. Joci şapte−opt ani un spectacol
şi tot vine o seară în care mai găseşti ceva nou, dar atât de la mintea cocoşului că te şi miri cum de nu ţi-a dat prin cap până atunci. Şi prin asta e fascinant teatrul: mereu şi mereu ai ceva nou de aflat, de învăţat, de furat. Eu cel mai mult am primit de la
George Constantin. De la el nu era nevoie să furi, îţi dădea singur. Te învăţa tot ce ştia, îţi „vindea” pe nimic secretele meseriei. De la el ştiu că nu trebuie să joci într-o stare de înaltă tensiune permanentă. Există momente în care te poţi odihni, poţi lăsa cuvântul să funcţioneze singur; nu e nevoie de încărcătură emoţională maximă decât o dată sau de două ori pe parcursul unui spectacol. Altfel, oboseşti tu şi oboseşte şi publicul. Şi tot de la George ştiu că un actor trebuie să înveţe să sufere cu mijloacele specifice meseriei. Altfel, ar însemna să ne întoarcem la „Misterele medievale”... lar am vorbit de teatru! Crede-mă, asta nu înseamnă deloc că nu iubesc filmul. Nu prea am „subiecte” legate de el. Mi-ar fi plăcut enorm ca un regizor să mă vadă într-un rol anume şi să fie convins că numai eu I-aş putea face, nimeni altcineva. Nu mi s-a întâmplat. Pentru mine, filmul rămâne o mare dragoste neîmplinită. Dar dragoste, totuşi. Dacă ar sta în puterea mea i-aş da bani — are atâta nevoie — apoi aş da posibilitatea tinerilor regizori să lucreze. O „Casă de filme pentru debuturi”, poate ar fi de folos. Oricum cineva trebuie să se ocupe de ei. La „Festivalul filmului studenţesc” am văzut nişte filme care m-au pus pe gânduri. Unele chiar mi-au făcut rău, recunosc. Dar poate că e nevoie să „ni se facă rău”. Poate e momentul să mai vedem lumea noastră şi cu ochii lor. Privirea noastră s-a tocit. Percepe altfel — mai neted, mai fără relief realitatea. Poate — nu poate, sigur — avem nevoie de altă privire...
— Observ că vorbeşti uşor, frumos şi cu plăcere despre.alţii, dar cu multă rezervă — ca să nu spun zgârcenie — despre tine. De ce?
— Probabil că autocenzura mea funcţionează un pic prea bine azi. Sunt, din fire, o fiinţă mai curând rezervată. Îmi e greu să ajung la „destăinuiri”. Rezerva e unul din defectele mele cele mai păguboase, pentru că în meseria asta nu e loc de rezerve. Trebuie să-ţi dai drumul la vale fără să stai prea mult pe gânduri. lar eu, dacă nu ştiu exact ce se întâmplă după ce mi-am dat drumul şi unde ajung, nu mă arunc. Se poate spune că mă împiedic în mine însămi... Ce să spun despre mine? Nu sunt o actriţă confortabilă, dar am şi „părţi bune”. Cum ar fi că nu ţin neapărat să joc „burlanul” în piesa „Burlanul”. Orgoliul meu nu bate în zona asta. Nu am nimic de „vedetă”. Mi se pare mult mai important pentru un actor să fie artist. E drept că e mai greu, dar se poate. I-am văzut. Există. Am crescut printre ei. Pentru mine n-a existat alegere. Am făcut exact ce mi-am dorit şi nu mi-e ruşine de ce am făcut. Am avut — ca tot omul — momente de vârf şi căderi, succese şi insuccese. Dar şi insuccesul face parte din meserie. E normal să-I ai. E chiar necesar. Funcţionează ca un şut în fund: te ajută să faci un pas înainte. E un imbold...
— Ai primit multe asemenea „imbolduri”?
— Exact atâtea câte mi-au trebuit ca să avansez sănătos în profesie.
