Unul din cele mai şocante aspecte ale complexei problematici umane în studioul Sahia este — după părerea mea —existenţa unor «oameni ascunşi», regizori, operatori despre care se vorbeşte puţin şi puţine, talente aparent neproductive, în fond dificile, pe care-i înconjoară stima şi respectul de uz intern, compătimirea rece şi evazivitatea în public. Studioul are vedetele lui, desigur, ca orice lăcaş de creaţie, folosite intens fiindcă se merge «la fix» cu ele că nu ratează nimic, uneori stoarse până la pierderea inspiraţiei. «Dar ce face X?» întrebi. «Nimic, săracul — se chinuie» ţi se răspunde pe un ton în doi peri ca şi cum a te chinui într-un studio de artă e un semn de neputinţă care trebuie mascat, ca bolile dubioase în familiile burgheze. «Dar ce face Y»? întrebi. «Y? Parcă nu-I ştii pe Y»... îl ştiu pe Y, îi ştiu pe toţi, toţi sunt trecuţi în planurile de muncă şi creaţie, toţi lucrează, dar prea puţini «fac», prea puţini se chinuie. Nu vreau să dau nume, exemple — «exemplele-s făcute pentru proşti», spune poetic poetul şi eu tot poetic mă exprim.
Dar nimeni nu cred să mă conteste când afirm că cel mai ascuns om al Sahiei e
Slavomir Popovici. Nimeni nu va îndrăzni să-I treacă printre mediocrităţile ghinioniste, dimpotrivă, toţi sunt de acord că «Slavomir e un mare talent», dar acestea sunt discuţii de culoar. Lumea nu-I ştie, nu-I vede pe ecrane sau îl vede atât de rar încât nu-I ştie. Nici în documentar nu se poate trăi cu glorie, dând filme de 10 minute la 2-3 ani odată! Lăsând de o parte imputările melodramatice la adresa societăţii şi dramaticele probleme organizatorice — voi spune că firele păcatului pornesc chiar din mâna regizorului. Slavomir Popovici face parte din acea blestemată categorie artistică a celor care-şi fac singuri viaţa dificilă. Omul e închis, tainic, de un farmec secret, incapabil să râdă din toată inima, lipsit de acea sociabilitate uşurică, de mare succes, suficientă — deseori — în a obţine succesul. Artistul e grav, sobru, mult înclinat spre meditaţie, cenzor sever al efuziunilor, atras de durere, fascinat de tragic, departe de tot ce e vesel şi zâmbăreţ pe lume. Îi lipseşte frivolitatea, nu ştie să linguşească spectatorul, îi lipseşte verva simpatică, nebună, subiectele sale sunt reci, de gheaţă, dominate de abstracţii, nu de lapte, nu de «chestii», nu de situaţii pe care le întâlneşti în viaţă la tot pasul. O anume rarefiere a aerului vieţii, o anume lipsă de concret se fac vizibile, provenite din acea stranie boală a pasiunii înrobitoare pentru concept. E o boală, un păcat plin de păcate pentru un documentarist — supunerea imaginii la concept, aservirea ei unei abstracţii filozofice.
La capătul acestei nobile îngenunchieri, de câte ori nu te trezeşti în nisip, în pustiu, în teză! E muchea de cuţit pe care păşeşte impasibil Slavomir Popovici. E riscul care-i face viaţa şi mai grea. Mi se va spune că această viaţă dificilă nu vine din niciun cusur major, din nicio vinovăţie artistică. Mai tot ce am spus despre regizor sunt calităţi. Dar unde scrie că dificultăţile în creaţie vin doar din cusururi, deficienţe, lipsuri ş.a.m.d.? Există o vinovăţie a calităţilor. Altfel, viaţa într-un studio de artă ar fi raiul pe pământ.
Abstracţia după care aleargă tenace şi surd Slavomir Popovici e Timpul (cu literă mare, ca suveranii, aşa cum nu-mi place să scriu acest cuvânt, dar aceasta-i sugestia filmelor lui). Se întrezărea această obsesie încă din primul său documentar cu mare succes de stimă —
Drumurile Crişanei — elogiat sumar doar pentru calităţile de orientare şi reală emoţie politică. Dar ultimele două filme —
Memoria locomotivelor şi
Soarele negru, realizate la o distanţă de doi ani, fac perfect clară obsesia. În
Locomotiva... regizorul montează — deajuns de abrupt pentru a înţelege uşor — două rânduri de vieţi ale acestor monştri feroviari, expresivi şi ataşanţi ca elefanţii: imagini din vechi jurnale de actualităţi concentrate în jurul gărilor şi trenurilor dialoghează cu o stăruitoare secvenţă, de azi, superbă în plastica ei industrială, antropomorfică — locomotive demontate şi cărate cu marfarul la fiare vechi, la topit. Două rânduri de vieţi, două rânduri de morţi, două straturi de timp: soldaţi care pleacă la război, pe peronul gării, în aburii monstrului, fumând câte o ţigară amărâtă; brusc: sicriele lor, ruinele gării; şi iar brusc: trenuri cu brigadieri, în '48 (deşi filmul nu are fixare cronologică), plecând să reconstruiască gările, tunelele, spaţiul. Şi iar brusc: locomotivele vechi, spre cimitirul elefanţilor. Şi din nou întoarcere în timp, pe peronul gării unde mari moşieri şi potentaţi plecau cu Orient−Expressul, înfofoliţi, spre ţările calde. Slavomir are ştiinţa rafinată a montajului, mai ales a celui de idei; şocurile tari din ciocnirea obiectului, din sfărâmarea concretului sunt mai puţin căutate. Regizorul însă ştie cum se extrage Timpul, Data, Istoria în cinema: din foarfecă, din montajul violent a două expresii, a două gesturi ideatice care se întâlnesc departe, pe un teritoriu secret. Şi mai e ceva: ocolind viaţa pâlpâitoare, viaţa «în direct», artistul e captivat de captarea timpului în imagine statică, în imagini «moarte», în expresii încremenite. E ceea ce dă atmosfera rece, «antipatică», a filmelor lui.
Paradoxal, regizorul acesta deloc pasionat de reportaj, de anchetă, de faptul viu, e un posedat al jurnalelor de actualităţi, al «letopiseţului» — subproduse artistice, în ochii unora, ale vieţii filmate.
Locomotivele... sunt de fapt câteva jurnale de actualităţi, decese ale timpului, cărora ochiul regizorului le descoperă mişcarea şi încremenirea. Câteva încercări la televiziune sunt tot aşa,
Memorii ale timpului, deshumări de arhivă. Şi mai încremenită, şi mai rece, şi mai «moartă» e imaginea din
Soarele negru. Slavomir Popovici filmează (imaginea:
D. Segal) broderii încrustate în aur şi argint din secolele XIV—XV, găsite prin biserici şi mănăstiri. Filozof, regizorul evită ilustrativismul misticoid al celor năpustiţi cu aparatele la frescele bisericeşti şi descoperă un scenariu coerent despre demnitatea durerii, a martirajului uman. În jurul unui sfânt despicat cu sălbăticie stilizată, se strâng femeile, bărbaţii, îngerii, perlele, firele de aur, pietrele preţioase într-un bocet demn, într-o răsuflare somptuoasă. Privire şi glas caută împreună drumul drept între «rază, ca măduvă a întunericului» şi «beznă, ca suflet al soarelui». Judecăţii de apoi i se cere a fi dialectică (adică imposibilul), durerea e a contrariilor, tragedia trecerii prin timp e la răscruci. Broderia devine alegorie naivă a cruzimii. Un comentariu fastuos — suspect de frumos pentru prejudecăţile urechii mele — scoate în relief, ca o daltă rece, ideile şi materia. Halucinant, pentru racordul în timp, sfântul chinuit pare — de câte ori aparatul trece peste el — supus unei grefe, cum zicem în secolul 20, adică supus unei operaţii necunoscute pe un organ necunoscut, în care îngeri, femei, bărbaţi devin ajutoarele unui chirurg necunoscut. E tot ce a descoperit mai frumos Slavomir Popovici în puţinele sale filme.
Viaţa, îl asigur, nu-i va fi mai uşoară. Şi mă întreb la ce i-ar folosi?