REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Poezia realității – cronica documentarului


     Am văzut vreo zece filme ale Studioului „Al. Sahia”. De multe ori am spus că cineaștii noștri au înțeles exact caracterul intens politic și poetic aI genului documentar. Căci notațiile lor lirice se contopesc firesc cu detaliile realității, iar discursul filmic se rostește întotdeauna direct și clar informând, influențând, educând spectatorii. Marile evenimente din istoria contemporană, ca și momentele cotidiene de muncă, din forumul comuniștilor de pe ogoarele și din uzinele țării revin mereu în pelicule-document; în ritmuri maiestuoase, în imagini elocvente, se scrie astfel impresionanta cronică a timpului prezent.
     Printre cele zece filme amintite este unul intitulat Pământul ca un dar frumos (autor: Nicolae Cabel). Titlul nu prea exprimă bine tema. Dar tema este fascinantă. Ni se arată că acest pământ care ne dă totul: hrană, adăpost, odihnă ― acest pământ, ca orice ființă vie, are câteodată nenorocul să se îmbolnăvească. În trupul lui, circulația nu se mai face cum trebuie, organele care îl compun se intoxică, pântecele lui nu mai poate rodi, nu mai poate naște alte ființe vii. În filmul nostru ni se arată nu numai câmpurile erodate de pe meleagurile Buzăului, dar și felul cum astăzi, noi fiii pământului căutăm și izbutim să însănătoșim această scumpă a noastră alma mater.
     Oare știu autorii acestei tulburătoare povești filmate că ea pornește chiar de la părinții artei filmului? De la frații Lumière, inventatorii minunatei limbi care prin ajutorul jocurilor de lumină nu degeaba numele lor era „Lumière”), au știut vorbi lucrurilor, le-au vorbit ca unor ființe vii? Celor doi savanți, frații Lumièrele le datorăm și o lucrare de fizică și biologie celebră. Este ceea ce ei numeau: „Sinteza primăverii”. Pământul, planeta noastră, este o ființă vie, la care viața se desfășoară, normal, în două faze: activitate și repaos; cheltuire de forțe apoi recuperarea forțelor pierdute. În timpul verii pământul naște toate vietățile posibile. Spre iarnă, exact ca organismul omenesc care, noaptea, cere somn în care adună ce risipește, pământul se supune unui gigantic lavaj al tuturor toxinelor acumulate în zilele de vară. Toamna și iarna înseamnă umflare a râurilor, revărsare a albiilor, înseamnă ploi, potop, dezgheț. Toate acestea în zilele care se numesc „primăvară” spală trupul trudit al planetei, alungă și elimină tot ce e otravă, revirginează puterea de muncă și creațiea lutului, a humei. „Sinteza însănătoșirii”, „Renașterea la viață a pământului”, astfel de titluri trebuiau date minunatei teme a filmului realizat în Studioul „Sahia”, un film care privește și vorbește despre pământ, ca despre o ființă vie, tot așa cum grăiesc și oamenii locului. lar odată cu imaginile comentariul-mărturie comunică emoționant mesajul de dragoste și muncă.
     Omul, omul nou poartă cu sine noblețea și însuflețește lucrurile. Le poetizează. Descoperă și trăiește poezia lucrurilor din viața obișnuită, de zi cu zi.
     Admirabilele filme făcute de „Sahia” au produs numeroase capodopere pe drumul acestei poetizări, pe drumul acestei însuflețiri a lucrurilor.
     Tipic în această privință este recentul film al lui Mirel Ilieșu 27 de ore la cald. E vorba, de așa de cumplit de materiala operație zisă laminare. Ascultați ce zice dicționarul: „A supune un produs metalic unei deformații prin compresiune, pentru ca, pe de o parte, să i se schimbe structura iar pe de alta să i se dea formă și dimensiuni potrivite întrebuințării proiectate”. Filmul nostru arată prin câte zeci de aventuri trece bucata de metal până ce ajunge să poată intra prin poarta strâmtă care îi este destinată. Paralel cu aceste peripeții fizice, filmul ne arată și ce se petrece în același timp, în oraș, în școli, în cluburi, pe străzile Reșiței, în casele oamenilor, în săli de reprezentație, în sala de adunări. Cu un lăudabil instinct estetic, autorul filmului face să se potrivească artistic cele două serii paralele de întâmplări. Dar ceva mai mult! În momentul culminant, când, după atâta trudă și chibzuială a muncitorilor din Reșița, piesa de metal și-a fasonat făptura, astfel încât să poată trece prin acea poartă finală de care vorbeam — acest cadru coincide, în lumea orașului, cu o scenă de oficiere a unei căsătorii, o scenă de „dublu da”.
     Filmul scris de tânăra cineastă Ioana Holban și realizat de Florica Holban (una dintre maestrele „cine-adevărului”) atacă o problemă tragică și eroică: dorința, hotărârea nestrămutată, atunci când așa-zisă „soartă te lovește, s-o iei dârz de la început”. Îi revedem deci pe oamenii cărora inundațiile le-au răpit casele; apoi, trăim odată cu aceiași oameni bucuria reconstrucției, frumusețea căminelor nou construite. Oamenii aceștia și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de întreaga colectivitate, cu putere și demnitate au învins durerea și au luat-o iarăși de la început. (Din nou, de la capăt este chiar titlul filmului).
     Semnalez în filmul Neamul Lotrenilor (regizor Alexandru Drăgulescu) chipul și sufletul unei fetițe de 5 ani de pe valea Lotrului. Vorbește cu o naturalețe perfectă și, mai ales, are vreo zece atitudini mute de o varietate și bogăție sufletească pe care i le-ar putea invidia orice actor. Despre ce e vorba? Fetița povestește ce fac părinții ei pe marele șantier de construcții unde lucrează. Desigur, grație fetiței vedem pe rând toate frumoasele moderne instalații. Dar asta nu e tot. Căci tot ce ar fi putut fi grandilocvent dispare, pentru că principalul e cu totul altceva. Mama fetiței lucrează într-o cabină suspendată la înălțime. Taică-său e maistru. Fetița e plină de mândrie nu numai pentru că are o mamă care lucrează „așa de sus”, nu numai pentru că această măicuță nu are cea mai mică frică, ci mai ales pentru că la momentul care trebuie primește, de jos, tot soiul de obiecte și scule, pe care ea le transportă și îndrumă iscusit. Și cine i le aduce, toate acele obiecte? Bărbatul ei, tatăl fetiței,în ochii ei personajul cel mai important, mai maiestuos al acestei gigantice operații. Ce să mai vorbim? Toată construcția este o operă de familie. Tata aduce materia, mama îi dă forma și destinația. Întocmai ca acasă — își zice fetița. Numai că totul e mult mai mare. Și mai frumos, căci pretutindeni se construiește pentru familia cea mare, pentru locuitorii întregii țări. Uitați-vă bine la chipul acestei uluitoare fetițe în momentul când stă pe gânduri. În mintea ei se petrec exact acele metamorfoze poetice pe care vi le-am descris (și pe care, de altfel, ea însăși ni le spunecu vorbele ei).
     Am un sac întreg de „poezie a Iucrurilor”, descoperite în lumea noastră contemporană și tot lumii date, dăruite de cineaștii noștri de la Studioul „Sahia”. Cred că am să strâng, odată, toate acestea într-o carte. Căci sutele și sutele de documentare, cuprinzând chipuri și momente autentice din viața țării, se orânduiesc firesc într-un unic și amplu poem: „Cântare a României”.
 
(România literară nr. 29, 17 iulie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica documentarului, d.i. suchianu, documentarele sahia

Opinii: