Speranța oamenilor-Sisif : “Poarta albă” - cronică de film

      O certă propensiune către deslușirea dramelor istoriei contemporane, dar, din păcate, și destinul lui Nicolae Mărgineanu (cineastul este fiul eminentului psiholog ardelean Nicolae Mărgineanu, căruia închisorile comuniste i-au răpit 16 ani din viață) au contribuit la scrierea uneia dintre componentele pregnate ale carierei sale: filmele care, ficțiune sau nu, dincolo de valoarea lor cinematografică intrinsecă, rămân mărturii dintr-o serie coerentă despre universul concentraționar. Binecuvântată fii, închisoare, recentul Poarta Albă, documentarele despre fenomenul Pitești (Demascarea), despre Ion Gavrilă Ogăranu, cunoscutul luptător al rezistenței anticomuniste din munți, cel despre  părintele său sunt repere persistente în mentalul spectatorilor, semnificative în cercetarea specialiștilor. În neostenita ei ironie, istoria a vrut ca unul dintre cele mai cumplite lagăre de muncă forțată să se cheme Poarta Albă. Aici, "bandiții", cum erau considerați deținuții, au plătit prețul tragic al unei construcții al cărei nume trezește și astăzi fiori celor mai în vârstă, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nicolae Mărgineanu a așezat la temelia filmului său mărturii despre epoca evocată, literatura spațiilor concentraționare fiind ea însăși un document. Postgenericul menționează, printre altele, "Vărul Alexandru" de Adrian Oprescu și excepționala "Tortura pe înțelesul tuturor", a fostului meu coleg de la Facultatea de Ziaristică, Forin Constantin Pavlovici. Poarta Albă este un film dur. Nu translează, însă, toate ororile pe care hârtia le suportă mai ușor decât ecranul. Există câteva secvențe, scene care îți îngheață sângele (ritualul "înscrierii" la bătaia cea de toate zilele, pedepsele izolării într-un fel de sicrie pe verticală), dar lumea pe care o vedem și în care sunt trimiși și doi studenți politehnicieni, Adrian și Ninel (Cristian Bota, Sergiu Bucur, joc matur) pentru vina de a fi încercat să treacă Dunărea dincolo, este și un altfel de iad: al unui exercițiu programatic, negarea demnității umane, anihilarea personalității. De aceea spuneam că ne aflăm în fața unui film dur. Căci altceva este toată acea muncă de spargere a pietrei cu târnăcopul, cărarea ei în niște biete roabe, alergarea cu sufletul la gură, fără a vedea niciodată un capăt de rost al trudei. Într-un peisaj fără cer, cum nu am mai  văzut de la Fefeleaga lui Mircea Veroiu, priviți de departe, oamenii par niște arătări stranii, pentru ca de aproape să ne apară ca tot atâtea multiplicări ale lui Sisif, cărând la nesfârșit piatra, luând-o mereu de la capăt. Camus ne îndemna să ni-l închipuim pe Sisif fericit în confruntarea cu el însuși. Nu este cazul aici, dar demni și gata să reziste până la ultima picătură de energie suntem siguri că sunt. Unul dintre cei doi băieți la a căror sosire asistăm, fragilul Ninel, își va găsi salvarea temporară în propriul lui talent de a sculpta în lemn. Un poet își scrie versurile făcând noduri, ca în alfabetul Morse, pe un pulovăr tricotat. Pe toți îi ține în viață lumina credinței aduse în închisoare de personajul numit Călugărul (Bogdan Nechifor), în care îl recunoaștem pe părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului căruia, de altfel, Nicolae Mărgineanu i-a dedicat și două documentare. Probabil că și rătăcirea în lagăr a unui copil blond, frumos ca un înger, descoperit în preajma Crăciunului de deținuți, este una dintre minunile sale. Sfințenia atrage sfințenie. De altfel, filmul se deschide cu strania icoană  a Pruncului Iisus în zeghe, dată la iveală târziu, în biserica Sf. Elefterie din București, dar pictată de Arsenie Boca acum 50 de ani. Lumina din acest final rimează cu baia de culori a amintitei icoane, ca două coperte ce-și dau replica. Între ele, se află destule momente din care țâșnește o tensiune ce va face greu de uitat câteva secvențe. Notez două. Prima ar fi a vorbitorului, cu arestații pe o latură a încăperii, iar în partea opusă familiile, cele două șiruri umane fiind despărțite cinic de gardienii patrulând de colo-colo, într-un vacarm cumplit prin care răzbat, totuși, dacă nu vorbele, atunci sentimentul de dincolo de ele. Și, a doua, secvența cortegiului acelorași oameni-Sisif, cărând în spate enorme capete de vaci, profilându-se pe un deal, în contre-jour. Dacă nu am ști, am putea crede că asistăm la un ritual păgân. Includ aceste imagini în seria cortegiilor celebre, antologice. Să ne amintim de cele din A șaptea pecete (Bergman), Othello (Orson Welles), Umbrele strămoșilor uitați (Paradjanov).