Familia, personaj principal al filmelor noastre
Cuplul tânăr, familia tânără — iată o temă cu filmografie imensă, la noi și aiurea. De la „un băiat iubește o tată”, cu toate continuările posibile, au pornit atâtea pelicule, încât s-ar părea că în perimetrul, totuși, limitat, al relației dintre doi oameni s-a spus absolut tot, iar rezultatele artistice — și ele extrem de diferite — au epuizat întreaga scară de valori. De ce, atunci, tema înregistrează continuu „nou-veniți”? În fond, și
Un oaspete la cină (care mi-a permis să adaug experiența de scenarist celei de spectator, producător și selecționer de film) tot de aici pleacă: un băiat iubește o fată, fata împărtășește sentimentul, dar părinții se opun... Am scris povestea știind bine că exact aceeași frază ar putea rezuma o sumedenie de alte filme (un exemplu:
Romeo și Julieta...), cunoscând valoarea unor titluri și celebritatea unor autori cu care orice critic malițios ar putea zdrobi ușor pe oricine. Scriind, n-am avut însă nici o clipă senzația inutilității demersului, n-am trăit sentimentul că dezvoltând propoziția „un băiat iubește o fată” ești condamnat să repeți lucruri de mult spuse. Și aceasta, cred, pentru că nici o altă relație ca aceea de cuplu — mai ales la începuturile ei — nu concentrează atât
omenesc și atât
social, nu conține atâtea determinări exterioare, mereu altele, împletite cu etern-umanul supus și el influențelor contextului.
Interesându-mă de foarte multă vreme tema și întrebându-mâ ce anume aduce ea nou astăzi în plan omenesc și social, ce elemente particularizează cu noutăți de esență o relație veche de când lumea, m-am pomenit în fața unei realități extraordinare. lată câteva tipuri de situații.
Băieți și fete intrați în facultate sunt așteptați de prietene sau prieteni mai puțin norocoși la admitere, deveniți muncitori, pentru a împlini un sentiment ce s-a dovedit rezistent în timp... Băieți și fete, terminând facultatea și pornind către locuri care altă dată însemnau, categoric, izolare, constată, cu surpriză, că ajung în colectivități rurale, de pildă, printre
zeci de oameni de aceeași condiție intelectuală, cei mai mulți tineri. Băieți și fete cu diplome universitare, descoperind comunitate de preocupări și aspirații cu oameni netrecuți prin școli superioare, dar de o bogăție spirituală, de o delicatețe sufletească și cu un orizont de cunoaștere surprinzător pentru cine apreciază nu omul, ci „patalamaua”... Băieți șt fete, redimensionându-și concepțiile de viață tocmai sub influența benefică a unor prietene sau prieteni „netitrați”... Băieți și fete care muncesc și învață, cumulând în mentalitate, bagaj de cunoștințe și chiar program zilnic, informația, ideile și deprinderile făuritorului de bunuri materiale și ale intelectualului... Dar, pe fundalul acestei realități (infinit mai bogate, mai complexe și mai interesante decât schița simplificatoare de mai sus) cei mai extraordinar fapt mi s-a părut
persistența prejudecăților. Am auzit, si nu odată, — ca un ecou anacronic al vremii „lumilor închise” — părinți întrebându-se revoltați: „fata mea să se mărite cu un muncitor?”, „Băiatul meu să-mi aducă în casă o fată de țărani?”. Am cunoscut oameni minunați, respinși pentru că nu aveau (sau nu aveau încă) diplomă universitară; am întâlnit situații în care sentimente superbe n-au primit dreptul la împlinire, neavând „acoperire” în casa, mașină ori numerar... Uneori, tinerii au avut curajul să lupte pentru dreptul lor la fericire; alteori, prejudecățile au fost mai puternice. Întotdeauna, însă, faptul de a fi fost judecat nu în funcție de ceea ce
ești, ci după ceea ce
ai, după mediul social din care provii, a lăsat un gust amar, a marcat din pornire drumul în viață al atâtor cupluri, semânând neîncredere, săpând la rădăcina atât de delicată, de gingașă, a afecțiunii...
De fapt, dacă suntem sinceri cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că în fiecare există încă o doză mai mică sau mai mare de prejudecați, poate insinuate mai subtil, poate mai bine controlate de înțelegere și rațiune, dar prejudecăți totuși. În ce mă privește, mărturisesc: scriind — cu mai bine de trei ani în urmă — povestea de dragoste — împlinită și durabilă! — dintre un tânăr muncitor și fata unui profesor universitar, studentă la Arhitectură, a trebuit să înving mai întâi inerția din mine: de-abia când scenariul a fost gata și a început să circule, am înțeles după reacțiile unor lectori — cât de întinse și cât de adânci sunt prejudecățile, exact acele prejudecăți al căror proces încercăm să îl fac în scenariu...
Așa cum au fost formulate, considerațiile de mai sus ar putea să pară legate mai mult de psiho-sociologia familiei tinere și mai puțin de câmpul artei cinematografice ca atare, unde — știm bine — contează
valoarea (și asta nu doar într-o ordine de idei estetizantă, de vreme ce impactul educativ-formativ există sau nu în măsura în care metafora cinematografică are sau nu valoare artistică). Pentru a preîntâmpina o asemenea impresie, mă grăbesc să adaug: invocând și evocând realitatea din perimetrul temei discutate, n-am gândit-o nici o clipa altfel decât că punct de plecare pentru reflectări artistice pe măsură. Rândurile acestea nu și-au permis judecăți de valoare și nici măcar citări selective din filmografia românească a temei, pentru simplul motiv ca semnatarul lor nu e critic de film, ceea ce nu-I poate însă împiedica să creadă cu toată convingerea în opera de pedagogie socială ce stă în puterea artei, mai ales a celei de a șaptea, cu forța ei de a acredita idei, de a impune modele.
Este motivul pentru care consider tema cuplului tânăr un teren deosebit de fertil ce se oferă investigației cinematografice (iar pe planul răspunderilor sociale, o obligație) tocmai datorită existenței unei realități atât de complexe, tocmai datorită noutăților survenite în acest perimetru străvechi, tocmai datorită persistenței atâtor inerții și prejudecăți. Un paradox al existenței umane face ca ultimele două treimi din viață să fie configurate prin opțiunile primei treimi;
în tinerețe alegem profesia, tot atunci constituim familia, deși experiența și înțelepciunea se adună la maturitate și la bătrânețe. Și dacă spre profesie ne mai îndreaptă pașii fie școala, fie părinții, de regulă opțiunea pentru un tovarăș de viață ne aparține. Iar după alegerea propriu-zisă, urmează viața cotidiană, existența de cuplu, cu dificultățile, cu asperitațile mai ușor sau mai greu de învins, cu presiunile din afară și dinlăuntru, cu problemele ori cu falsele probleme, cu „furtunile într-un pahar cu apă” ori cu cele reale, cu înțelegerea sau neînțelegerea pentru ce se întâmplă cu omul de alături, cu mâna de ajutor ori cu „brânciul” oferit de cei la care cauți sprijin... Cine predă „Alfabetul conviețuirii”, cine-i învață pe tineri treapta superioară, „arta conviețuirii”? Cine oferă modele? Cine se ocupă de „felia” spiritual-afectiva a
calității vieții de cuplu? Cine se apleacă asupra primilor ani de viață în doi, măcar cu înțelegerea și răbdarea instructorului ce te ajută să dobândești carnet de conducere auto? S-a considerat — pe bună dreptate — că pentru a conduce un autoturism trebuie să faci proba riguroasă a unor cunoștințe: dar pentru a conduce o familie? Pentru a crește și educa un copil? Pentru a nu produce „accidente” în câmpul atât de complex — dar nu așa lipsit de „reguli de circulație” precum pare al vieții sociale? lată argumente în plus pentru prezența cineastului pe un teren deosebit de generos; și dacă mai este necesar încă unul, să nu uităm că majoritatea spectatorilor filmului romanesc o formează tinerii... Făcându-l să se regăsească pe ecran, ajutându-i să răspundă uneia din întrebările capitale puse de viață, ne îndeplinim o datorie de conștiință.
În fond, ce trebuie pentru un film bun? Se știe de mult:
substanța social-umană relevantă,
adevăr și
talent. Ei bine, pe scurt — asta am vrut să spun: la noi, tema cuplului tânăr conține substanță social-umană de mare noutate și frumusețe; adevărul temei merită, ba
chiar trebuie spus, pentru că pledează pentru noi, pentru ceea ce am edificat în plan social și uman. Rămâne, deci, talentul...
