Atac în bibliotecă, coproducție româno – rusă este un film poliţist situat sub limita modestiei, realizat de un regizor care n-a excelat niciodată prin fantezie, simţul umorului sau chiar profesionalism. Pornind de la un scenariu de George Arion, gazetar şi autor de romane poliţiste, regizorul se chinuie evident pentru a conferi cursivitate şi credibilitate unui story ce ar trebui să conțină suspans şi atmosferă, ritm și ingeniozitate. Din păcate aproape toate elementele unui gen extrem de popular lipsesc cu desăvârşire de la întâlnire. Ritmul este stânjenitor de lent, prestaţiile actoriceşti se situează cu puţin peste limita diletantismului, epica filmică este dezlânată, scenografia forţează atmosfera prin acumularea de obiecte, muzica are drept principal atu cantitatea, petele de culoare (un Jean Constanlin – borfaş „cinstit”) poartă pecetea unui perfect prost – gust. Spectatorul este nedumirit fiindcă, în loc să provoace emoţia şi curiozitatea, filmul îi avansează platitudini cu pretenţii ironice, misterul este anulat de avalanşa de explicaţii, dialogul cu „pretenţii” cade în vulgaritate, post – sincronul este aproape permanent la limita rebutului, iluminarea nu ţine cont de nici o logică etc. Ne aflăm, cu siguranţă, extrem de departe de modelele genului. Dar cineastul cu o filmografie pe cât de bogată şi conjuncturală, pe atât de convenţională şi densă în atentate la istorie sau la adresa operelor literare, ar fi putut dobândi în atâtea decenii un minimum de profesionalism. (Totuşi am câteva rezerve, un singur interpret pare a fi firesc motanul Mecena, şi un singur actor are noroc de o partitură, potrivită – Magda Catone). Dincolo de înşiruirea nici măcar abilă de fapte diverse, demne de un cotidian de scandal, nu lipsesc nici micile libertăţi cucerite de filmul românesc în ultimii ani (o Cezara Dafinescu, dezbrăcată la ieşirea din baie).
Apatia şi lipsa de umor a unui film poliţist te îndeamnă să te gândeşti cu seriozitate înainte de a scoate banii pentru a cumpăra biletul de cinema.
