O scurtă întâlnire : “Planșa” - cronică de film

Nu retrag nimic din ceea ce am scris acum mai bine de o jumătate de an, în corespondența mea de la Mons, despre debutul lui Andrei Gheorghe cu Planșa, producție independentă, realizată prin oblăduirea unui specialist în materie, Dan Chișu (DaKino). Vedeam filmul pentru prima oară și, ca în mai toate cazurile festivaliere, ca să spun așa, nu era exclus să acționeze și o

anumită doză de implicare afectivă, proprie momentului asistării la o competiție internațională, în tumultul căreia regăsești și o producție din țara ta. E greu să fii obiectiv pur și dur. Scriam, atunci, despre „o anumită fluiditate în construirea fragilelor raporturi dintre personaje, trei tineri scrimeuri prinși într-o poveste în care dragostea stă la pândă, parcă se înfiripă și parcă nu. Tresărire, bănuială, apropiere, depărtare, certitudine, nesiguranță, desprindere, teamă, toate la un loc. Nicio notă nu este apăsată, atingerile spadei, bine țintite, totuși doar atingeri, își dispută, simbolic, micul film de numai 80 de minute. Cea de a doua întâlnire cu filmul, chiar dacă a adus mai în față unele stângăcii, nu a alungat sentimentul general de a fi asistat la o istorie mai puțin obișnuită în peisajul cinematografului nostru, care se vrea viguros, fără ezitări de pe vremea bunicii în materie de dragoste, în care patul, sexul se grăbesc să apară în cadru, în bun acord cu moderna dezinhibare.

Asta nu înseamnă că, să-i spunem, castitatea pe ecran asigură, ipso facto, tot bunul mers al filmului. Este, însă, reconfortant să constați că un tânăr cineast refuză clișeele cu presupus efect garantat. Anda (Olimpia Melinte), eroina filmului, fostă floretistă, acum studentă la Școala de Marină din Constanța, a venit la Clubul de scrimă pentru a nu-și pierde antrenamentul. Ar mai fi un motiv, frecventarea aceleiași planșe de către băiatul iubit, Mircea (Marian Adochiței). Întâmplarea de a-l avea drept antrenor pe un fost scrimeur retras din joc din cauza unui accident, Alex (Silvian Vâlcu), modifică treptat raporturile cuplului. Nici vorbă despre o dragoste la prima vedere, apropierea se petrece încet, după trecerea etapei obligatorii a neîncrederii, a ușoarelor șicanări. De fapt, de aici începe filmul, deschiderea, cu expunerea de motive a antrenorului în vârstă, părându-mi-se acum prea explicită. Ceea ce știam de la el, accidentul lui Alex, este mult mai sugestiv inclus într-una dintre întrebările fetei, „Dar tu de ce târăști piciorul?”, replică inocentă, venită în coada unei observații de antrenor („Ai întârziat”!) . În general, deși filmul a tot fost montat și răsmontat, din câte am aflat din mărturisirile autorului, Andrei Gheorghe pare a nu-și fi economisit drastic puținul timp avut la dispoziție. Înțeleg tentația detaliului, inclusiv aceea de a insista pe ceremonialul echipării în costumul profesiei sau pe fotogenia peisajului marin invernal, dar nu în defavoarea poveștii și așa cu termen redus. În schimb, când Alex, într-un prim impuls al unei vagi apropieri îi aranjază gulerul jachetei Andei, înainte de a intra pe teren, gestul pune în mișcare un clopoțel. Printre astfel de semne înaintează povestea, alimentată de singurătea personajelor, mai ales a fetei, tot mai excedată de gelozia cam ursuză a lui Mircea, dar și de o curiozitate, fie ea și naivă, de a-l cunoaște mai bine pe Alex, băiatul „altfel”. Finalul îi aduce împreună la malul mării înghețate, un „împreună” îndreptățit, vizual, doar de ghicirea tânărului cu siluetă subțiratecă, pentru că, altfel, nu-i deslușim chipul mascat de glugă. La urma urmei, s-ar putea să nu fie decât o scurtă întâlnire. Realizat cu patru ani în urmă, filmul este și un prilej de a o cunoaște pe minunata actriță care s-a dovedit a fi Olimpia Melinte mai aproape de începuturile ei. Aparține acelei familii de interprete despre care Truffaut spunea că aproape nu au nevoie de un scenariu. Ajunge să le privești chipul, să te lași purtat de melodia jocului lor.