REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Pistruiatul” – cronică de film


     În palmaresul filmelor noastre de televiziune, serialele constituie, încă, o raritate (ca și filmele jucate, de ficțiune — sau cum vrem să le spunem — în general). lar în palmaresul regizorului Francisc Munteanu, filmul de televiziune este o noutate absolută. Nu un intermezzo oarecare, între două «filme serioase»; cele zece episoade ale Pistruiatului, puse cap la cap, fac cât aproape patru lung-metraje, reprezintă adică «dintr-un foc» aproape un sfert din ampla filmografie a regizorului. Sunt mai multe motive, deci, să considerăm creația lui Francisc Munteanu drept o prezență binevenită în programele micului ecran: serialele sunt, pentru diferite calibre de spectatori, «hrana» cea mai digerabilă; producția originală de seriale a televiziunii române a bătut ani la rând pasul pe loc; redacția de film TV iese, acum, din anonimat, și după Urmărirea, Pistruiatul continuă, de fapt, o întreagă «serie de seriale»; alte câteva filme în foileton, Un August în fiăcări după un scenariu de Eugen Barbu și Cireșarii după scenariul lui I. Chiriță — sunt gata să se înscrie pe orbita interesului public; în sfârșit, scenaristul și regizorul Pistruiatului și-a dovedit în repetate rânduri capacitatea de a «înscena» narațiuni fluide, răspunzând astfel indirect unor solicitări specifice stilului «serial».
     Pistruiatul evocă epoca frământată din august 1944. În creația scenaristică sau regizorală a lui Francisc Munteanu (să ne gândim doar la Valurile Dunarii, Cerul n-are gratii, La patru pași de infinit, ca să nu mai aducem vorba despre Sfânta Tereza și diavolii) acel timp de confluență între epoci ocupă un loc predominant. De data aceasta, epoca este privită din perspectiva și prin experiențele unui copil, la vârsta jocurilor de-a hoții și vardiștii, căruia evenimentele îi modifică esențial întâmplările de viață. Un copil de 13 ani, care trece pe nesimțite, atunci, în Augustul Eliberării, din lumea de jocuri a vârstei fără de griji, în lumea făurarilor de noi destine ale țării. Un copil care — cu 17 bile, un caiet de dictando aproape nou și un ceas deșteptător fără cadran — cumpăra, de la un confrate întru vârstă și joacă, o fabrică de cărămizi părăsită și care, în final, ajunge să pună conștient mâna pe armă, participând astfel efectiv la lupta insurecțională antifascistă.
     Firul epic al serialului cuprinde destul de multe întâmplări, așa cum o cere un «film de acțiune» care se respectă cât de cât. Nu foarte originale, dar nici întru totul lipsite de neprevăzut. Principala relație umană concretizată în film este aceea dintre micul «pistruiat» și ofițerul comunist Andrei Bogdan, evadat politic, unul dintre principalii pioni ai insurecției. Copilul s-a atașat instinctiv de omul cu cătușe la mâini, fugărit de poliție, la a cărui evadare a asistat întâmplator; între cei doi se naște o trainică legatură afectivă, și Pistruiatui începe să înțeleagă, treptat, rosturile și sensurile luptei antifasciste. Participă la salvarea comunistului evadat, restabilește legăturile acestuia cu tovarășii de luptă, iese cu bine din cursele pe care i le întinde poliția, împlinește importante misiuni conspirative. La început, ca o prelungire a jocului de-a hoții și vardiștii de pe maidanele copilăriei. Apoi, sub influența prietenului său mai mare, acțiunile sale dobândesc gravitate și conștiință. Finalul serialului reproduce, cu alte elemente, punctul culminant din cel mai frumos film al lui Francisc Munteanu, La patru pași de infinit. Acolo, fata neștiutoare, care se dedicase salvării unui comunist urmărit de poliție, deprinzând și ea, treptat, sensurile și poezia luptei revoluționare, înfruntă dramaticul deznodământ prin antologica secvență-strigăt a «număratului până la zece». Pistruiatul își strigă într-altfel maturizarea și durerea: el pune mâna pe mitralieră și trage, trage cu furie, în fasciști...
     Francisc Munteanu a derulat povestea Pistruiatului cursiv și cu ușurință. Cu acea mai veche înclinație a sa către „secvențele de culoare” (înclinație care l-a condus și spre licențele aproape incredibile într-un film ca Sfânta Tereza și diavolii), el a pigmentat acțiunea cu momente deconectante, izbutind adesea să descrețească frunți în împrejurări dramatice de acțiune. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă acel „boț de om” cu o cască mai mare decât el, care intervine din când în când, dezinvolt, în acțiune, volubil, cu un remarcabil firesc (și în vorbire, ceea ce nu se poate spune despre prea mulți interpreți ai serialului), agitându-și pistolul lui de lemn care face mereu poc-poc, sau pentru a cânta, irezistibil, „Lili Marlen”; am aflat că micul „actor” (prea mic, probabil, ca să aibă încă un nume) a apărut intempestiv în timpul filmărilor, determinându-l pe scenaristul și regizorul Francisc Munteanu să-i scrie un rol „pe măsură”, inexistent în textul original. Cu priviri agere și comportări șmecherești, „Pistruiatul” (Costel Băloiu) a avut, de asemenea, prilejuri multiple de a dinamiza interesul privitorilor, mai ales în tandem cu spectaculosul său câine dresat, capabil de gesturi dintre cele mai năstrușnice, dar și autorul unor acte de curaj și devotament. Serialul conține câteva bune secvențe, printre care „înfruntarea” Pistruiatului cu comisarul Comănescu (György Kovács), unele scene de familie (în rolul mamei Margareta Pogonat, în acela al tatălui Vistrian Roman) sau de școală, și o bună parte din secvențele dintre copil și evadat (Sergiu Nicolaescu); exceptând anumite îngroșări, mulți alți interpreți și-au creionat destul de veridic personajele. Peter Paulhoffer, Zephi Alșec, Draga Olteanu, lon Dichiseanu, Aurel Giurumia, Constantin Codrescu, etc. De asemenea replicile pistruiatului (citite parcă, nu rostite) ni s-au părut artificiale. De dragul „pigmenților” și al atractivității cu orice preț, Francisc Munteanu și-a îngăduit cam multe licențe logice (exemplu tipic rămâne secvența cu șarlatanul „sechestrat” pe un stâlp, ore în șir, în plin oraș, de către câinele justițiar), s-a ferit de „martori” la întâmplările parcurse de personajul principal (urmăririle se petrec, parcă, în codru, deși se vede bine, ele se desfășoară pe străzile savant golite ale unui oraș), a pus pe seama polițiștilor reacții dintre cele mai naive, a „pompat” secvențe de mică respirație (urmărirea din „depou” nu se mai termină), a complicat inabil acțiunea (secvența cu vioara din „Vioara”), transformând fluiditatea narațiunii, care ar fi putut însemna o calitate, într-o „diluție” mult prea transparentă uneori.
     Cu toate acestea, și în ciuda altor inadvertențe care n-au putut scăpa telespectatorilor, serialul Pistruiatului e bine, chiar foarte bine că este. Muzica lui Horia Moculescu îi conferă ritm și o poezie aparte, imaginea lui Vasile Oglindă este funcțională (am văzut și vreo două episoade în copii-color: sunt realizate cu multă acuratețe profesională), decorurile arhitectului Nicolae Drăgan recompun cu grijă ambianțele de epocă, iar cadrul natural al orașelor în care s-a filmat — Cluj și Oradea — oferă „locuri de acțiune” cu destula personalitate. Cu mai multă personalitate chiar decât acțiunea propriu-zisă. Ceea ce nu înseamnă că filmul își pierde adresa. Destinația prioritară a filmului rămâne publicul tânăr, cu și fără pistrui.
 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cezar dogaru, cronica de film, francisc munteanu, pistruiatul film, pistruiatul serial

Opinii: