Pintea – între legendă şi istorie

     Vocaţia lui Mircea Moldovan e măsura. Adecvarea la temă. Tonul artistic potrivit. De aici pornesc celelalte: căldura potolită şi simplitatea. Firescul şi sobrietatea. Temeinicia lucrului făcut cu drag şi pricepere, cu sârg şi migăloasă dospire a ideii în imagine. Fraţii n-au revoluţionat filmul românesc, dar au adus pe ogorul sătesc prea des idealizat în cinema, un aer proaspăt, sinceritate a dramei. Toamna bobocilor demonstrase ceva important: se poate râde natural, neoperetistic de moravurile unor oameni nu caricaturi, se poate râde cu poftă şi duioşie chiar la o comedie de situaţii, de interes actual. E mare lucru să fii «de acolo», oriunde te-ar situa inspiraţia dramaturgică, secondându-l cu convingere pe autorul scenariului.     
     Autorii — ca în cazul lui Pintea. Doar că Pintea era pentru Mircea Moldovan un vis mai vechi, nu doar colaborarea la un sce­nariu literar semnat de V. Chiriţă şi Du­mitru Mureşan. Un scenariu care avea, de bună seamă, de la începuturile sale, un ton de baladă romantică, de melopee îngânată cu glas monoton, glas de ţăran împăcat cu ideea morţii, ce nu mai în­seamnă oprire, ci doar blajină trecere.

     În versurile simple şi naive, cu florice­lele lor stilistice discret colorate, regizorul a găsit şi cheia viitorului film. Film curat şi frumos ca şi eroul de legendă haiducească, erou care a trăit aevea şi a luptat pentru slobozirea norodului asuprit sub imperiul habsburgic, la sfârşit de secol XVII, în mândra ţară a Maramureşului. Aşezări miniaturale, parcă pictate pe dea­luri, bisericuţe în lemn, înălţate pe fugă spre a putea fi luate în băjenie de oamenii satelor pârjolite, clopotele —singura avere a ţăranilor — strămutate spre munte şi topite la nevoie în arme de luptă; ierni cu zăpezi ireale, burguri troienite ca-n po­veştile lui Andersen, năframa fetei mora­rului de pe Iza care-I va apăra pe haiduc de moarte, toate la un loc creează un ca­dru feeric familiar pentru derularea ispră­vilor haiduceşti. E farmecul şi totodată limita acestui film închinat unui personaj şi faptelor lui intrate în istorie, dar mai mult in Iegendă. Cum istoria nu oferea însă decât puţine date despre Grigorie Pintea care a părăsit armata imperială ca să devină haiduc şi apoi căpetenie a oştii ţărăneşti răzvrătite — scenariul a schiţat portretul eroului pe baza legende­lor orale. A folclorului care a idealizat personajul. De aici caracterul prepon­derent liric al portretului, valoarea lui fiind mai mult poetic-simbolică decât concret realistă. Cel mai mult a suferit de pe urma formulei incerte tabloul istoric şi social al epocii, care apare în film sumar contu­rat. Schiţat în tuşe prea estompate. Ceata de haiduci nu e nici ea particularizată su­ficient, diferenţiată tipologic. (Cu rare excepţii, cum ar fi bătrânul vistiernic sau hangiul trădător). Simplificate până aproa­pe de caricatură apar şi portretele grofilor şi ale excelenţelor imperiale. Drept urmare, o lipsă de vigoare a conflictului, a în­fruntărilor decisive (cum ar fi asaltul ce­tăţii Chivarului) care ar fi putut asigura tensiunea dramatică necesară, crescen­do-ul emoţional al filmului.

     Recunoaştem mai greu în această com­poziţie fluid-lirică ştiinţa de a crea tipuri şi ambianţe autentice a regizorului Mircea Moldovan. Care, de bună seamă că s-a lăsat aici sedus de admiraţia sa fără mar­gini faţă de eroul maramureşan, mit în­tr-adevăr fascinant, aşa cum l-a creat fan­tezia populară. Caracterul legendar e spo­rit la Pintea al nostru şi de epoca în care se petrece acţiunea (un ev mediu întârziat, timp ideal al legendelor) şi de spaţiul ţării de basm, care-i Maramureşul. Până şi distribuirea lui Florin Piersic în rolul neînfricatului viteaz promitea călătoria spre «a fost odată». Talentul interpretului şi vocaţia realistă a regizorului au scos uneori personajul din convenţia mitică. Momente de interiorizare a durerii la vederea câmpului cu victime, a spânzurătorilor, sunt captate în gros-planuri expresive de către operatorul lon Marinescu. Cunoscuta nonşalanţă a lui Florin Piersic e strunită aici de ambiţia aprofundării personajului, de sobrietatea în care recunoaştem şi mâna regizorului. Exploziile de revoltă ale lui Pintea sunt şi ele temperate, dar în detrimentul caracterului real al lui Pintea. Moroşenii sunt mojcomi, ce-i drept, dar şi când se-aprind... Într-o secvenţă: hora din sat şi întâlnirea cu Iza, unde Pintea e provocat la încăierare de un fecior gelos, găsim bine îmbinată această dualitate a stărilor, specifică horelor oşeneşti, cu iscusita lor alternanţă de ritmuri, de la tropotuI mocnit, la furtunoasa dezlănţuire. Aceeaşi potrivire între ritmul cinematografului şi ritmul tipului folcloric urmăreşte regizorul şi într-o altă secvenţă: ruga monotonă a femeilor spartă de chiutele ţăranilor fugăriţi cu arcanul. Aceste preocupări dau filmului o notă de autenticitate naţională. Dacă strădaniilor regi­zorale în acest sens le adăugăm şi fante­zia creatorului de decoruri şi costume (Florica Mălureanu), ca şi valorificarea elementelor plastice într-o imagine atentă la atmosfera poetică şi la detaliul-simbol, la culoarea peisajului şi la frumuseţea spirituală a maramureşenilor discret su­gerată de actori ca Maria Ploae, Nae Gh. Mazilu, Cornel Nicoară şi alţii; dacă la acestea adăugăm o partitură muzicată (Liviu Giodeanu) urmând îndeaproape fan­tezia populară, putem spune că avem de a face cu un basm românesc de inspi­raţie istorică, chiar dacă nu şi cu un film istoric de semnificaţie contemporană, cum ne deprinsesem în ultima vreme.