​Pictura ca o baladă

     Cronica documentarului
     Sala ticsită şi întru totul gata de comedie, gata de Buletin de Bucureşti, urmăreşte într-o îngăduitoare linişte „completarea”: Pic­tura ca o baladă (regia Paul Orza). Un docu­mentar de artă liniştit şi amabil, despre care se poate scrie, fireşte, la fel de liniştit şi de amabil. Tot filmul, montajul execută un con­ştiincios du-te-vino, de la operă la persoana pictorului lon Gheorghe-Vrăneanțu. „Univer­sul meu e satul”, murmură persoana, „satul!” strigă opera, într-un torent de sevă şi culoare onorându-şi maeştrii: Bosch şi Bruegel, „satul dintotdeauna, satul care nu se lasă ros de dintele timpului” apasă comentariul, satul-­idee, ar zice Blaga, „satul care se socoteşte pe sine însuşi centrul lumii şi care se prelun­geşte de-a dreptul în mitologie și în metafi­zica"... A picta la sat înseamnă a picta în zariște cosmică, pare să-I parafrazeze pe Blaga — pictând — lon Gheorghe-Vrăneanțu.
     Peregrinările pictorului pe orbitele satului, în argintiul iernii ori în auriul toamnei, printre oameni, lubeniţe şi ştiuleți, mereu „cu blocul de desen sau cu şevaletul portabil”, apasă comentariul, peregrinările se transformă (cum?), devin (cum?) un univers plastic. Cum?, cum o nuntă de ţară, un cocoş, un moş cu un singur dinte, oricând la dispoziția dumneavoastră, se constituie în „univers plastic”, la neaşteptată răscruce de caricatu­ral şi liric, de antonpannesc şi baladesc. Cum?, filmul nu sugerează deloc şi nici nu pare să-şi fi propus s-o facă. Marele meca­nism al creației rămâne, mut, în alta lume, drept, ar trebui să fii un Ken Russeil al documentarului ca să pofteşti să te aventurezi într-acolo. Și aici, e vechi păcatul, şi nu documentarele de artă ale studioului Sahia sunt primele vinovate.
Handicapurile genului s-au conturat, în toată splendoarea lor, încă din 1939, de la filmele unor Luciano Emer şi Enrico Gras des­pre Bosch şi despre frescele lui Giotto. Mai apoi, un Resnais, un Ragghinti, un Bazin, un Mitry, au filmat sau au scris pe aceeaşi tema. Bună concluzie a domniilor lor ar fi că adevăratul scop al filmului de artă nu-I constituie opera pictorului,ci o emoție nouă.
     Întrebarea este: aşa-numitele documentare de artă, uniform-cuminți, uniform-amabile, modest-didactice, pot accede cumva-cumva la acea emoţie nouă? Nu pot. De unde se vede că în arta, „ca-n viaţă”, emoțiile nu sunt niciodată interşanjabile.