Urmărind filmul lui
Constantin Popescu Jr. – regizorul semnează şi scenariul –, un film foarte lung şi care joacă pe virtuţ ile monotoniei de a crea stări şi expresivitate cinematografică, nu am putut evita comparaţia cu
Che (2009) al lui Steven Soderberg, un alt film mamut.
Mi-am formulat în altă parte rezervele faţă de filmul lui Soderberg, rezerve care ţin de decupajul deloc inocent din biografia lui Che Guevara, filmul neincluzând episoadele incriminatorii ale activităţii lui Che în calitate de funcţionar al statului, răspunzător de teroarea instituită în Cuba comunistă. Nu, filmul lui Constantin Popescu Jr. nu se referă la guerrile revoluţionare precum cea iniţiată de Che în Bolivia, ci la rezistenţa anticomunistă din Munţii Carpaţi. Ion Gavrilă Ogoranu zis şi Moşu, interpretat în film de către
Constantin Diţă, a reuşit să reziste prin cotloanele Munţilor Făgăraş timp de 29 de ani, până în 1976, sfidând încercările bine orchestrate de prindere a lui. A fost salvat de intervenţia preşedintelui Nixon. Oameni greu de îngenuncheat precum Ogoranu au provocat coşmaruri Securităţii statului comunist şi conducerii de partid nu prin cine ştie ce acţiuni temerare, ci pur şi simplu prin libertatea şi speranţa pe care le afirma simpla lor existenţă. O scenă din film, conformă realităţii se pare, îi arată pe partizani distrându-se camuflaţi de frunziş în timp ce soldaţii trimişi să-i prindă fac baie într-un râu fără să ştie cât de vulnerabili sunt, că stau la dispoziţia „inamicului”. Ideea glumeaţă de a le lăsa un semn scoate în evidenţă dimensiunea acestei rezistenţe anticomuniste, îndreptată nu împotriva soldaţilor în termen, ci a autorităţilor comuniste. În afară de întâlnirile ocazionale cu armata, în afară de inevitabilele momente de trădare şi încercuirea şi prinderea unora dintre partizani, existenţa în munţi presupune o derulare monotonă a zilelor cu speranţa întreţinută de posturile de radio occidentale că americanii vor interveni militar şi lupta reală împotriva ocupantului sovietic va reîncepe. Hrăniţi cu această iluzie, partizanii îşi petrec zilele în aşteptare, coborând din când în când pe ascuns în satele de unde provin, străbătând drumuri de ţară, mirişti, păduri şi ape, cu sentimentul de nelinişte al celui care se ştie vânat şi pentru care orice gest de încredere poate ascunde primejdia trădării. Timpul trece greu nu numai pentru aceşti partizani, dar şi pentru regizorul care înarmându-i nu prea ştie ce să facă cu ei, şi îi plimbă în decor, îi mai sacrifică pe câţiva şi mai adaugă câţiva noi. În partea a doua a filmului lui Soderberg, Guerilla, nu se întâmplă mai nimic, vitalitatea campaniei de odinioară, nici ea spectaculoasă, dar victorioasă, cedând locul unei soi de abulii, iar revoluţionarul Che străduindu-se să facă faţă tot mai greu dificultăţilor de a organiza un mic grup revoluţionar în mijlocul dezinteresului manifest al ţăranilor de a se înrola într-o armată fantomă. Che însuşi nu mai este decât o umbră a celui care a fost, un învins, şi vocea sa stinsă, slăbiciunea accentuată anticipează finalul, prinderea şi execuţia. Chiar şi aşa fără nerv, filmul lui Soderberg are putere, are tensiune, pronunţă istoria unei deziluzii, a unei revoluţii eşuate, nici măcar una demnă de a fi numită astfel, cu un Che redus la dimensiunile unei umbre rătăcitoare pe care numai lipsa de inspiraţie a autorităţilor boliviene îl vor transforma într-o legendă. Soderberg ştie însă să infuzeze personajului său o aură tragică, ştie să facă din deficitul de acţiune şi din absenţa cuvintelor un pretext pentru a medita la nimicul prăfos în care cad eroii, ciopleşte fin la mitul lui Che, cel de pe tricourile unor numeroase generaţii de adolescenţi. Regizorul român lucrează cu variaţiuni pe aceeaşi temă, însă monotonia unei existenţe în munţi se transformă la el în ceva tern, aplatizat de lipsa de relief a personajelor, de o dramatizare stridentă sau artificială a momentului de criză care intervine în existenţa fiecăruia, existenţă înşelată de o promisiune mincinoasă.
Partizanii din filmul lui Constantin Popescu par nişte excursionişti la picnic, cântă cântece de tabără, stau la foc, petrec, hoinăresc, iar timpul nu pare să-şi pună amprenta nici după zece ani asupra chipurilor lor. Motivaţia rezistenţei lui Ogoranu în munţi este în primul rând prost jucată şi demnă de o compunere de clasa a V-a despre cum ţi-ai petrecut vacanţa de vară. Şi nu este vorba de expectanţa unor artificii retorice, a unui discurs lucrat minuţios în laboratoarele propagandei anticomuniste, ci de simpla prezenţă în discurs a unei reflecţii asumate după 29 de ani din viaţă de hăituială cu teama de a fi prins, cu viaţa suspendată, cu sentimentul eşecului, cu încăpăţânarea teribilă şi puterea de a ţine laolaltă oamenii din preajma sa şi de a vedea cum alţii dispar. Este vorba despre un om extrem de puternic, care, la o adică, nici nu trebuie să facă uz de cuvinte prea multe ca să dea curs unui gând care-l frământă ca şi pe ceilalţi, şi anume: „La ce bun toată această rezistenţă?”, „Sacrificiul meu a fost degeaba?” În loc de asta, o poveste răsuflată în clişeu şi spusă prost pe deasupra, şi care iese aşa dintr-un defect mare al acestui film: absenţa construirii unei motivaţii pusă în act a fiecărui actor în parte, chiar şi atunci când personajul său nu are mai mult de o replică. De aceea, ceea ce transmit aceste personaje este amatorismul, ele sunt interşanjabile ca şi conţinut psihoafectiv, totuna Toma Pirău „Porâmbu” (
Alexandru Potocean) cu Gheorghe Hasiu, Ghiţă (Ionuţ Caraş), Victor Metea interpretat de o vedetă a telenovelei româneşti, Dan Bordeianu, cu Laurian Haşiu, Leu, interpretat de
Bogdan Dumitrache pe care l-am văzut şi în roluri bune. Revelatoriu este momentul anunţării la radio a morţii lui Stalin care declanşează un chef în toată regula şi unde din hainele partizanilor sar studenţii de la Academia de Teatru şi Film cu toată jovialitatea lor răcnind veseli pe melodia „Şapte văi şi-o vale adâncă”. Partizanii, ia-i de unde nu-s! Personajele s-au dizolvat rapid, tinerii furioşi şi cu chef câştigă teren. Rar am văzut scenă de entuziasm mai prost condusă. Dacă, într-adevăr, personajele nu mai au niciun viitor, nu avem, în schimb, mai nimic despre vieţile lor anterioare, decât un scurt episod la început. Personajele din film nu reflectă niciun trecut, nici tensiunea care apare din ciocnirea acestui „aş fi putu fi” şi „nu voi fi niciodată”. Însă a da vina integral pe actori nu este corect, este clar pentru mine că în ciuda titlului jucat joyceian prin parafrază îi lipseşte regizorului nu numai o viziune articulată a întregului, ci şi ştiinţa de a lucra cu actorii, de a-i transforma în personaje, de a le revela o individualitate, o miză a personajului lor. Iar acest fapt nu rămâne un secret, el apare în peliculă, şi ceea ce rămâne din potenţialul dramatic consistent al întâmplărilor este doar o faţadă, un picninc, o excursie în munţi care s-ar fi putut dispensa de mitraliere, deşi, să recunoaştem, cu ele, aceşti admirabili tineri actori, dau mai bine în poză.
