REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Piața Universității — România


     Luni 22 aprilie, la cinematograful „Scala”, a avut loc premiera filmului Piața Universității — România realizat în cadrul Studioului de creație al Ministerului Culturii (producător Lucian Pintilie). Este o întâmplare că acest 22 aprilie, dată la care anul trecut se constituia acea insulă a „golanilor fără frontiere”, s-a nimerit să fie într-o zi de luni, ziua rezervată de regulă premierelor cinematografice. Nu este însă o întâmplare că prima întâlnire cu publicul a acestui film realizat de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile și Sorin Ilieșiu, a fost fixată tocmai în 22. Dacă cinematografia ne mai este încă datoare cu filmul Revoluției pe care ni l-a promis în repetate rânduri și în diverse variante, iată că episodul „Piața Universității”, considerat de mulți cel mai important episod de la Revoluție încoace, și-a găsit expresia sa cinematografică.
     Luni seara, o mare de oameni, care putea să-l facă invidios chiar și pe Nicolae Corjos al cărui Liceeni (seria 4) a repurtat de curând un succes neobișnuit în această perioadă de inapetență pentru film, deci o mare de oameni a luat cu asalt intrarea cinematografului „Scala” a cărui sală s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Cei care au izbutit să intre s-au așezat cum au putut ocupând până la refuz chiar și intervalele dintre scaune. Celor rămași afară li s-a promis un spectacol suplimentar, programat în nocturnă, după ce ultimii invitați și neinvitați ai acestei gale se vor fi risipit.
     Pe scenă au urcat realizatorii în ovațiile pubIicului care își regăsise sloganurile preferate „Cinste lor!”, „Aștia da golani!”. Orice discursuri tradiționale au devenit inutile. Nu și-au găsit locul decât o sobră prezentare a autorilor făcută de Lucian Pintilie însuși și câteva cuvinte de suflet ale regizorului Stere Gulea. Majoritatea celor din sală veniseră mai puțin să vadă un film documentar, o reflectare artistică a unui fapt real, cât să regăsească prin intermediul peliculei acel spațiu privilegiat care timp de 53 de zile îi făcuse să se simtă liberi, puternici și plini de speranță.
     Dacă e adevărat că, așa cum spunea unul dintre „protagoniști”, Piața Universității a fost un miracol, ei bine, în seara premierei acest miracol a născut un altul — spiritul Pieței a reînviat, iar spectacolul de pe ecran s-a contopit cu cel din sală. Steaguri fluturate în cadența imnului golanilor. Ovații și fluierături. Luminițe aprinse pentru sufletele celor distinși cu titlul de golani postmortem. Ochi înlăcrimați și palme înroșite de aplauze. Dacă unii dintre noi uitaseră ce au simțit acum un an, pelicula a încercat să le aducă aminte. Dacă unii dintre noi nu înțeleseseră, pelicula a încercat să le explice. Dacă unii dintre noi nu crezuseră, pelicula a încercat să le aducă dovezi de netăgăduit. Dacă unii dintre noi s-au prefăcut că nu văd, pelicula a încercat să le deschidă ochii. De fapt, ce este Piața Universității — România? Document sau film de propagandă?
     La conferința de presă care a precedat cu câteva zile premiera, un critic a vrut să-i pună în încurcătură pe realizatori cu această dilemă. O falsă dilemă, aș spune eu. Și e de mirare că tocmai un teoretician al celei de a 7-a arte (cel puțin așa s-ar cuveni să fie un critic de film) nu știe, sau se preface că nu știe, că nu trebuie confundat documentul cu documentarul. Documentul este materialul brut, evenimentul ca atare înregistrat pe peliculă, imaginile așa cum au fost ele filmate de cineast la fața locului. În timp ce documentarul este produsul artistic care folosește documentul cinematografic pentru a face o demonstrație, pentru a susține o idee, pentru a pleda în favoarea acesteia, deci pentru a face propagandă. E foarte adevărat că acest cuvânt s-a demonetizat în decursul celor patru decenii, căpătând pentru marea majoritate a oamenilor o încărcătură negativă. După cum mult cântata obiectivitate care rimează cu „etică și echitate” a aruncat subiectivitatea în lada pornirilor reprobabile. Este momentul să ne reamintim că orice operă de artă, în speță orice film, fie el și documentar, este rezultatul subiectivității cineastului care, prin felul în care alege, montează și comentează sonor materialul, își exprimă un punct de vedere.
     După această lungă digresiune să ne întoarcem la Piața Universității — România care este și el un punct de vedere asupra unui eveniment care aproape două luni a scindat opinia publică românească, a dus la controverse și luări de poziție, la altercații de stradă și interpelări în parlament, la disensiuni în familie, la împărțirea populației pe scară națională în „oameni de bine” și „golani”.
     Piața Universității — România este punctul de vedere al unor cineaști care au iubit piața, care i-au urmărit evoluția, care, până la un punct, au crezut în eficiența acestei forme de protest și care au suferit că la cunoștința marii mase a populației nu ajungea decât o imagine trunchiată a evenimentului, fața lui sordidă, deșeurile umane care gravitau în jurul perimetrului. Filmul lui Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile și Sorin Ilieșiu și-a propus să-i arate cealaltă față — cea atât de familiară zecilor de mii de demonstranți ai Pieței și cea atât de străină milioanelor de români care n-au știut, n-au putut, s-au temut, nu au vrut să-i treacă pragul. De aceea nu trebuie să le reproșăm că nu au arătat grupuriIe de țigani, bișnițari și gură cască bântuind prin zonă (cum de altfel n-au arătat nici provocatorii, turnătorii, securiștii infiltrați cu bună știință), deoarece prin grija Televiziunii aceste grupuri ajunseseră pentru multă lume însăși emblema Pieței.
     Formula cinematografică aleasă este aceea a documentarului ce alternează imagini-document ale evenimentelor cu fragmente de interviuri luate ulterior unor personalități direct sau indirect implicate. Cel mai adesea, această alternanță este concepută contrapunctic. Pe lângă faptul că are meritul de a ne reaminti un truism pe care mulți vor să-I ignore — în expresie pirandelliană: „fiecare cu adevărul său” — această alternanță constituie motorul filmului care împinge înainte povestea, ține treaz interesul spectatorului, îi stârnește, de la caz la caz, hazul sau indignarea, definește personajele implicate într-un fel sau altul în acțiune.
     Piața Universității a fost o poveste? Când spun poveste nu mă refer la un basm cu Bau-Bau care, noapte de noapte, creează coșmaruri împăratului care, la rândul lui, dă zvon în cele patru zări chemând la luptă Harap(nicii) Albi (înnegriți cu cărbune) ca să-i vină de hac Necuratului .Deși lucrurile ar putea fi privite și așa.
     Piața Universității este în primul rând istorie și de la bun început filmul își propune să demonstreze acest lucru.
     Ca spațiu, ea este locul privilegiat al Revoluției. Acolo s-a ridicat baricada. Acolo au murit tinerii. E adevărat că evenimente ulterioare au dovedit că mulți oameni și-au dorit doar moartea lui Ceaușescu și nu moartea comunismului. Dar nu cei care au luptat în Piață, ci mai degrabă cei ce au așteptat după perdele să se isprăvească curățenia și să fie chemați. Să ne amintim că pe zidurile Intercontinentalului scria „Jos comunismul!”, iar lângă ele zăceau aruncate carnete de partld. Deci era firesc ca Piața să devină agora anticomunismului.
     Ca eveniment, Piața Universității a fost o concluzie logică (dar provizorie) a tuturor convulsiilor ce au zguduit societatea românească după 21 decembrie și pe care filmul le trece în revistă.
     Dar pentru a intra în istorie, Piața Universității a trebuit să fie o ființă vie, cu o viață proprie, care s-a născut, a crescut, s-a maturizat, a înflorit, a involuat și a murit într-un timp și un spațiu anume. Tocmai povestea acestei ființe vii este și povestea filmului. De la primii pași șovăielnici când câteva pâlcuri de oameni răspândite pe carosabil așteptau parcă să se întâmple ceva și până la ultimii pași împleticiți când sufletul Pieței se stingea sub lovituri de bâte și șuturi de bocanc de la acea primăvară viu colorată cu seri călduțe petrecute la lumina făcliilor și în acordurile chitarelor, la acea toamnă vântoasă (câteodată toamna poate veni în luna mai), cenușie, cu lume dezorientată și zgribulită, cu idealuri sfâșiate asemenea înscrisurilor atârnânde; de la laitmotivul „Victorie!” scandat din balconul luminat unde seară de seară vorbitori mai mult sau puțin inspirați se perindau prin fața microfonului la recunoașterea sfârșitului („Așa a fost să fie, așa a fost destinul”) de către un om singur, obosit, coborât printre ceilalți cărora nu le venea să creadă că totul s-a terminat. Aceasta a fost povestea grandorii și decăderii Pieței. Ca și cum simpla ei degradare nu ar fi fost deajuns a urmat epilogul tragic, barbar, dement al mineriadei, cu consecințele sale dezastruoase incalculabile.
     Personajul principal al filmului se numește Piața Universității. Sufletul lui este format din sufletele zecilor de mii de anonimi care timp de mai multe săptămâni au vibrat la unison.
     Glasul lui răsună prin zecile de mii de glasuri care au scandat și au cântat împreuna. Chipul lui e fără vârstă fiindcă este compus din zecile de mii de chipuri ale oamenilor de toate vârstele care veneau acolo.
     În mod paradoxal personalitățile individualizate rămân niște simpli comentatori ai evenimentului care se definesc prin raporturile lor cu personajul central încercând să-I explice. Un președinte care pune etichete și apoi se ascunde în spatele ușilor închise. Un prim-ministru care își disimulează „scormonelile” interioare prin zâmbete pline de satisfacție. Un proroc național cu râs satanic ce oferă soluții gastronomice. Un general pe cât de buimac pe atât de lunecos. Un lider sindical ce se contrazice de la o propoziție la alta. Un alt președinte (al R.T.V.R.) care s-ar vrea imparțial. Un ziarist care caută explicații. O poetă care cântă pe coarda noastră lirică. Un poet care ciupește coarda noastră comică. Un student cu chip de martir și vocație de conducător.
     Ei toți ne vorbesc despre personajul care a fost Piața Universității. Este meritul cineaștilor Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile și Sorin Ilieșiu de a ne oferi această imagine caleidoscopică într-un film în care montajul (Nita Chivulescu) și coloana sonoră (Horea Murgu) contribuie hotărâtor la evocarea vie și emoționantă a unui eveniment unic.
 
 
(Viitorul românesc, 26 aprilie 1991)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina corciovescu, piata universitatii, stere gulea

Opinii: