AIcătuind zona cea mai întinsă a operei lui
Slavomir Popovici, filmele despre artă și documentarele etnografice sunt în egală măsură rodul inteligenței critice și al instinctului poetic. La temelia lor stă o investigație minuțioasă, o exemplară familiarizare cu subiectul; în filigranul lor se întrevede o erudiție niciodată arhivistică, niciodată fastidioasă; limbajul lor, stăpânit uneori de febrilitate și de exuberanță asociativă, alteori — cel mai adesea — de o simplitate și de o transparență clasice, vădește mereu capacitatea cineastului de a găsi drumul spre intimitatea lucrurilor.
Cu filmele lui Popovici, documentarul nostru despre artă înregistrează o experiență dintre cele mai prețioase, simptomatică pentru eforturile lui — întreprinse mai energic în anii '60 − '70 — de a se îndepărta de ilustrativism ori de simpla glosă.
lo, Ștefan voievod ctitor, Soarele negru și
Cuvânt cu învățătură compun un triptic consacrat comorilor artei medievale românești, o trilogie înscrisă într-o formulă eseistică austeră. Din aceeași familie stilistică,
Despina Doamna și Floarea lui Toma pune în paralel tablourile votive în care sunt figurate Despina, soția lui Neagoe Basarab, și Floarea, soața păstorului−ctitor din Ciunget; aș zice că regizorul împărtășește ipoteza lui lorga, formulată într-un eseu din 1926: „Arta populară și arta istorică a românilor nu alcătuiesc două domenii deosebite, fiecare cu obârșia și cu concepția sa proprie”. Aflat la granița atât de mobilă dintre documentarul despre artă și cel etnografic,
Trei neamuri explorează lumea picturii țărănești ,din veacul trecut și universul, nu mai puțin fascinant, al obiectelor păstrate în bătrâneștile case de ciobani olteni; ca de obicei, rigoarea cercetării, lipsită de pedanterie, e dublată de lirismul evocării.
Toate aceste filme, deopotrivă stricte și suple în demersul analitic, esențializate fără a deveni schematice, ferite de orice alunecare în pitorescul de album turistic, arată preocuparea lui Popovici de a interpreta cinematografic argumentul figurativ. Cineastul își atinge țelul aplicând strategii stilistice pe cât de simple pe atât de eficiente. l
o, Ștefan volevod ctitor și
Soarele negru folosesc savant eclerajul: aici, lumina, proiectată pe neașteptate, violent, sau plimbată blând peste detaliile mobilierului, ale picturilor murale, ale broderiilor cu fir de aur și de argint, insuflă o viață magică obiectelor. Rafinamentul imaginilor din
Soarele negru, un adevărat recviem vizual, se datorează trucajului corelat cu efectele de iluminare: Popovici și Segal îl întrebuințează pentru a concentra atenția spectatorului asupra amănuntului dramatic, pentru a sugera hieratismul scenelor biblice, pentru a spori vraja plastică a operei, restituind prețiozitatea materiei filmate. Într-o secvență din
Pictura votivă brâncovenească, un lent travling înainte ne descoperă policandrul și altarul de la Horezu, amândouă la fel de somptuoase: mișcarea de aparat dobândește o gravitate de ceremonial.
Cuvânt cu învățătură exploatează masiv jocul corespondențelor: figurile retorice întâlnite în Didahiile lui Antim Ivireanul, de la „dobitoacele sirepe” la „jugul păgânesc”, sunt reperate în patrimoniul imagistic al monumentelor de artă religioasă din epocă.
Nu mai puțin, voința de a abandona decorativismul și de a rupe cu tonul expozeului didacticist se regăsește și în cele mai bune documentare pur etnografice ale regizorului. Popovici izbutește să reveleze conexiunile existente între cele mai diverse expresii ale artei populare, unitatea lor profundă, coerența lor secretă, bizuite pe perenitatea tradițiilor noastre spirituale. Filmele incluse în seria
Semne ne conduc într-o vastă și fabuloasă geografie a simbolurilor iconografice, a imaginilor arhetipale răsărite din adâncurile istoriei, metamorfozându-se uneori surprinzător, identificate în ornamentica iilor și a covoarelor, a colacilor și a carelor mortuare, a străchinilor și a ulcioarelor, a porților și a tiparelor de caș, reprezentările soarelui și ale pământului, ale șarpelui și ale păsării, ale bradului, ale valului, ale ființei omenești sunt descifrate ca un fel de limbaj al comunicării țăranului cu cosmicul și, peste timp, cu semenii.
Unele filme își asumă riscul (sau au curajul) de a fi descriptive.
Holde inventariază emblemele fecundității — grâul, colacul — prezente în câteva străvechi obiceiuri agrare: „Plugușorul”, „Plugarul” și „Cununa”. Explorând o arie etnogratică întinsă, din Gorj și până în ținutul Năsăudului, din Bucovina și până în Oaș,
Bun ca ziua și
Semne, documentarul realizat în 1979 ca piesă a ciclului omonim, sunt croite după același tipar compozițional: prezența unui obiect cu valoare de semn, colacul, în obiceiurile celebrând nașterea, în datinile de nuntă și în ritualurile funerare. Dincolo de asemănările de structură, dincolo de știința cu care disimulează natura didactică a acesteia,
Bun ca ziua și
Semne degajă o poezie particulară, rareori atinsă de documentarul nostru etnografic. Imaginea colacilor cu lumânări aprinse plutind pe apa râului, în melancolicul peisaj de primăvară aspră, înghețată (
Bun ca ziua), imaginea frământării aluatului de mâinile trudite ale femeii sau imaginile animalelor din ogradă înfruptându-se din colacii pentru praznic (
Semne) se întipăresc puternic în memorie. Alte filme recurg sporadic la tehnicile expresive încercate de Popovici încă în documentarele lui de început, cele sociale, cum sunt
Drumurile Crișanei și
Uzina. Cele trei „părți” din
Hora ne îngăduie să comparăm variantele aceluiași dans în Muntenia, Moldova și Transilvania. În câteva secvențe,
Semnul bradului propune o construcție contrapunctică, cu bruște alternanțe între jalea înmormântării și veselia nunții.
Letopisețul lui Hrib amintește însă net de bogăția stilistică și de impetuozitatea experimentală de altădată.
Letopisețui lul Hrib ocupă un loc privilegiat în opera cineastului: aici se produce deplasarea de la etnografic la antropologic și sociologic. Avem în față un enorm colaj, capabil să fixeze o ipostază încântătoare a creativității populare, un mozaic atrăgător prin policromie, un film seducător prin suculență și dezinvoltură, prin amestecul de gravitate și umor. Într-un limbaj cu turnuri arhaice, uneori aforistic, pigmentat de regionalisme și presărat — ironic — cu stereotipurile limbii de lemn, Hrib scrie jurnalul existenței cotidiene din Arbore și de aiurea. Popovici rescrie în termeni audio−vizuali părerea despre lume — mica lume a satului natal, dar și lumea cea mare, planeta — a țăranului−cronicar. Încercarea e servită admirabil de jocul surprinzător al asocierilor de montaj, unele arborescente, așa cum sunt toate acele structuri născute din juxtapunerea imaginilor imediate, filmate pe viu la Arbore, cu imaginile frescelor pictate — acum câteva secole — de Dragoș Coman ori cu fragmentele extrase din jurnalele cinematografice (de peste hotare) consacrate celor mai fierbinți evenimente. Ca și
Uzina, filmul deschis de insertul sonor: „Idei cinematografice legate de una dintre cele mai mari uzine ale țării”,
Letopisețul lui Hrib, plin de ingenioase „idei cinematografice”, mi se pare un triumf al scrisului eseistic, cu libertatea lui de mișcare, cu volutele lui neprevăzute.
Pentru Slavomir Popovici, documentarul despre artă și cel etnografic înseamnă un mod de a articula un discurs personal. Când apelează la referința culturală, filmele regizorului o fac cu simțul sigur al eficacității ei sugestive: comentariul din
Despina Doamna și Floarea lui Toma culege crâmpeie din învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, cel din
450 de ani de la târnosirea bisericii mănăstirli Curtea de Argeș folosește același izvor precum și însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep; în
lo, Ștefan voievod ctitor răsună limba înmiresmată a lui Ureche și a lui Neculce, iar textul auzit în
Cuvânt cu învățătură este un colaj din Didahii; în
Trei neamuri e citată metafora blagiană a „marii treceri”;
Chipuri și icoane, titlul unei suite de documentare rămasă din păcate neîncheiată, ne trimite la lorga. Când aleg nu „scriitura invizibilă” ci efectul stilistic „la vedere”, filmele cineastului pun în lumină o serie întreagă de procedee favorite: colajul, în plan imagistic și/ sau verbal (practicat cu brio în
Letopisețul lui Hrib, el re−creează aici universul intelectual, moral și afectiv al unui erou atașant prin nepotolita lui curiozitate pentru viață); asemănarea și contrastul, omogenitatea și eterogenitatea elementelor compoziționale (cupluri de opoziții întâlnite extrem de des); stabilirea unor neașteptate punți peste timp (
Despina Doamna și Floarea lui Toma face un salt din veacul al șaisprezecelea în secolul trecut, iar
Oprește-te, trecătorule alătură inscripțiile funerare romane din Dacia și epitafurile din cimitirul de la Săpânța); divizarea poematică a operei în „cântări” (
Soarele negru și
Despina Doamna...); organizarea insolită a coloanei sonore (în
Soarele negru găsim un soi de psalmodiere a comentariului, muzică de Anatol Vieru și piese corale cu inflexiuni de jelanie; în
Oprește-te, trecătorule rostirea epitafurilor se împletește cu vocalize stranii). Când se întorc, frecvent, la aceleași teme și motive, filmele lui Popovici își reafirmă coerența nu numai datorită acestei obsesive reiterări, ci și datorită accentului reflexiv și notei poetice pe care le capătă tratarea lor. Incursiunile în universul operei de artă, al umilelor obiecte casnice ori al cutumelor ancestrale slujesc în permanență lirismul filozofic pe care îl respiră descrierea marelui ciclu existențial („sfârșitul și reînceperea”, cum se spune în
Trei neamuri), înfățișarea comuniunii omului cu natura, evocarea veșnicei succesiuni a generațiilor și a necontenitei perindări a anotimpurilor nașterea, căsătoria, moartea, scurgerea timpului devin nucleele fundamentale ale unui cinematograf aflat nu o dată sub zodia puritățil lirice. Între documentariștii noștri, Popovici rămâne cineastul „temelor eterne”.