REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Pasărea Phoenix


     Deși pare și chiar este plin de informație modernă și prognoză știintifică aproape fantastică, filmul acesta nu trebuie privit ca un film științifico-fantastic. Ar trebui privit ca o comedie, ca o ironie umană față de entuziasmul omenesc.
     S-ar putea ca, din când în când, să ni se pară că acest film ar semăna cu unele filme de desen animat sau de păpuși. Sunt în acest film personaje stranii (tandre brațe de oțel, computere gângave, rachete emotive, magnetofoane care vorbesc cu glas stins) și sunt sigur că asemenea filmări stârnesc teamă — nepriceperea se poate exprima în îndoială tehnică; de aceea vă propun să privim acest film din acel unghi de vedere după care în cinema totul e posibil.
     Filmul nu are multe dialoguri și, dacă ar fi fost posibil, m-aș fi bucurat să nu aibă deloc, dar, întrucât graiul uman este marea cucerire a umanității, nici eu nu l-am putut evita. Filmul va avea o coloană sonoră plină de zgomote încă neauzite (zgomote ce trebuiesc inventate, trucate). Va avea muzică modernă sau clasică și va vorbi despre frumusețea gândului omenesc, despre permanența și nemurirea visului... Filmul va trebui să fie unic în felul lui, original și, dacă se poate, să nu se uite ușor.
     Îmi place filmul pentru că este ambițios, nu e deloc ușor, cere multă experiență și multe filmări dificile, unele chiar vor fi realizate pentru prima oară în cinematografie (cele patru ecrane ce-i creează cosmonautului senzația că se află în mijlocul naturii terestre, de exemplu). Îmi place pentru că e generos și povestea însoțește dramaticul cu comicul, pentru că e optimist și uman.
     Construcția scenariului este clasică: acțiunea psihologică este condusă spre o criză supremă, aproape de deznodământ și este rezolvată prin interesele, pasiunile și sentimentele personajelor, spre satisfacția spectatorului.
     Scenariul are caracter de «comédie à tiroir» și face apel la ambițiile lui Don Quijotte și la cărțile lui ce povesteau trecutul. De aceea zâmbim privind visul profesorului de provincie... Și cu toate astea ne gândim cu emoție la tânărul fabricat în racheta aceasta, care parcurge 2000 de ani în cosmos și ne amintim de puiul de om «Homunculus» pe care-I descrie Gothe sau îl realizează în laborator Dr. Petruci.
     Profesorul creează un copil instruit, reprezentant al secolului XX, cu ajutorul unor instrumente conduse după memoria înmagazinată de un computer. Daca povestioara noastră cu tinichele se vrea mai profundă, programul computerului devine deodată destinul copilului. Și el, ca Oedip, află ce se poate întâmpla în viitor, doar apăsând pe câteva butoane...
     Pentru o clipă se pare că vrem să criticăm tehnica, știința. Ne gândim la literatura de avangardă științifico-fantastică: s-a scris mult, s-au făcut filme. Se mai poate adăuga ceva? Se mai poate scrie poezie despre dragoste?
     Cred că în acest film sunt prilejuri pentru poezie. De exemplu: secvența în care copilul se sperie de chipul tatălui său și se ascunde în ghearele monstruoase de metal, pentru că aceste gheare l-au crescut și l-au hrănit, pentru că până acum nu văzuse niciodată chip de om, nici chiar în oglindă; ne șochează și în același timp suntem obligați să dăm dreptate copilului pentru că profesorul, absorbit de tehnica lui, de invențiile lui,a uitat că fiul său va fi totuși un om. A uitat ceea ce este omenesc în om, a uitat de dragoste, de dragostea de mamă, de tată.
     Dacă filmul, așa cum este, poate să aducă aminte unui savant să nu fie uituc, cred că va fi reușit și mesajul său va fi îmbrățișat ca gest uman.
     Când tânărul, ajuns pe o planetă imaginară, se apropie cu teamă de o floare, nu cumva să se izbească de imaginea ei, când urlă aproape trivial și organic-uman, eliberat de prejudecăți și mistere ce i s-au părut inexplicabile, când eliberat de lanțurile unui destin mecanic, se aruncă în valurile mării și se stropește cu apă adevărată pe obraz, ne aducem aminte de Valéry care spunea: «Je suis. Je respire. Je vois. Je touche...»
     Cred în film ca profesorul în racheta sa, ca meșterul Manole, ca profesorașul din Sibiu care prin secolul al XV-lea a inventat prima fuzee, ca...
 
(Cinema nr. 8, august 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: comedie fantastica film, ion popescu gopo, pe platouri

Opinii: