Pas în doi

     La prima vedere, dar numai la prima vedere, povestea e foarte simplă. Mihai, un tânăr muncitor de înaltă calificare, care urmează facultatea la seral, iar în timpul liber scrimează şi cântă la flaut, se îndrăgosteşte aproape concomitent de două fete şi nu se poate hotărî pentru care dintre ele să opteze. Situaţia are subtile justificări de ordin psihologic: cele două relaţii se deosebesc foarte mult, fiind totodată complementare. Relaţia cu Monica, studentă în anul II şi fiică de oameni ce vor să fie, sau cel puţin să pară, mari amatori de muzică clasică şi de argintărie fină, deci relaţia cu Monica este una de inferioritate, ceea ce explică duritatea şi capriciile lui Mihai, care astfel încearcă s-o domine pe fată. Dimpotrivă, relaţia cu Maria, femeie simplă şi nesofisticată, cu un copil din flori pe care şi-l creşte în căminul de nefamilişti, îi oferă un raport de superioritate, de unde şi comportamentul lui ocrotitor şi tandru, aproape fratern.

      Iată deci câte implicaţii oferă chiar situaţia de bază, în aparenţă atât de simplă. Dar acest fir al naraţiunii este dublat de un altul: cel al prieteniei dintre Mihai şi Ghiţă, conceput pe baza aceleiaşi complementarităţi. Ghiţă este frust, teluric, arma sa preferată e pumnul, handicapul lui principal e exprimarea orală, dar nu atât dintr-o precaritate intelectuală cât dintr-o prea mare introvertire. În timp ce Mihai este un superdotat, un extrovertit, un seducător modern înzestrat cu farmec, inteligenţă şi sensibilitate. Contrastul dintre cele două personaje este sugerat în imagine prin folosirea albului pentru Mihai (costumul de scrimă) şi a negrului pentru Ghiţă (halatul de box). Prietenia lor pe viaţă şi pe moarte („Ghiţă e cel mai bun prieten al meu – declară Mihai – doar am făcut armata împreună”) este subminată de gelozie: Ghiţă o iubeşte şi el pe Maria şi din cauza ei îl va ucide pe Mihai.

     De fapt întregul film urmăreşte cu discreţie, dar şi cu obstinaţie, să ilustreze două aserţiuni enunţate înca din expoziţiune de către cei doi protagonişti. „Numai nefericirea îi uneşte pe oameni” afirmă Ghiţă în timp ce loveşte cu sete în sacul de antrenament (confirmarea vine în final când Maria, zdrobită de pierderea lui Mihai, îi acceptă resemnată apropierea). Şi „nimeni nu este fericit”, strigă Mihai privind în jurul său la cuplurile din parc. Într-adevăr: nici el care iubeşte şi este de două ori iubit, nici Ghiţă respins cu silă şi înverşunare de către Maria, nici tânărul căsătorit al cărui refuz de a vorbi despre fericirea conjugală e însoţit de o expresie elocventă, nici căsătoritul cu experienţă pe care nevasta îl găseşte dintr-odată prea bătrân şi îl înşeală cu un pictor, nici ceilalţi holtei veşnic în căutare de fete. Datorită acestei condiţii existenţiale comune, toate aceste personaje ies din zona perifericului şi a pitorescului pentru a deveni elementele unei demonstraţii. După destul de lunga expoziţiune, destinele lor se conturează cu precizie în momentul declanşării conflictului, adică excepţionala secvenţă a discotecii. Paroxismul ei exterior îşi regăseşte corespondentul în dramatismul punctului culminant – înfruntarea de pe treptele căminului.

      Multe dintre secvenţe funcţionează în pereche: începutul şi sfârşitul cu intarea şi ieşirea din poveste printr-un traveling lent pe coridorul la capătul căruia se află Mihai (în plină forţă şi respectiv prăbuşit la pământ); cele două vizite în casa Monicăi, cu mizanscena lor aproape identică; cele două plecări ale lui Mihai din cămin în compania Monicăi, apoi a Mariei, printre colegii înşiraţi de-a lungul culoarului. 

      Toată această simetrie, toată această structură în oglindă este expresia propensiunii regizorului către valorile clasice, chiar dacă pe alocuri le disimulează sub un înveliş modern.

      Dacă rămânem la un nivel superficial de lectură îi putem aduce filmului Pas în doi şi unele obiecţii. Oare chiar aşa arăta un cămin de nefamilişti în anii 80? Într-un interviu acordat după premieră, Dan Piţa spunea că nu şi-a propus să facă un film neorealist şi să fixeze prin detalii tipice o anumită zonă ambientală. De aceea eroii pot fi la fel de bine muncitori fruntaşi sau studenţi sau tineri absolvenţi de facultate. Oare n-ar fi putut lipsi secvenţa visului lui Ghiţă, cea cu orchestra din piscina goală? Poate că da. După cum s-ar putea pune în discuţie anume simboluri (cununa, porumbelul din părul Monicăi) sau trimiteri biblice (crima finală este aproape un fratricid). Privite în ansamblul operei lui Dan Piţa, aici ele sunt discrete şi nu îngreunează discursul filmic.

      Toate aceste posibile reproşuri sunt compensate din plin de celelalte virtuţi ale filmului: ţinuta interpretării actoriceşti (Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Anda Onesa, Ecaterina Nazare), expresivitatea imaginii (Marian Stanciu), adecvarea muzicii (Adrian Enescu).